Caută 
1 MIN
"Savurez de pe acum clipa când totul se va prăbuşi în haos…” ”Şi atunci ce se va întâmpla?” ”Nu ştiu, răspunse profesorul. Nu se va întâmpla nimic, deşi ceva se va schimba. Trecând în cealaltă parte a haosului, universul nostru va funcţiona după alte legi…”
Pe colecţionarul de scame al lui Vişniec l-am întâlnit pe strada Ismail colţ cu Tolstoi: tocmai îşi lega şireturile, privind cu nelinişte-n jur. I-am remarcat, desigur, pălăria de fetru cu boruri largi, de culoare bej, pardesiu cu o croială elegantă, cu poalele ce se revărsau acum pe trotuarul acoperit de frunze de paltin, costumul castaniu şi vesta de mătase stacojie, apoi lanţul de la ceasul de buzunar, o piesă demnă de a figura în vitrinele oricărui muzeul de antichităţi; şi, bineînţeles, barbişonul arămiu, presărat de câteva fire argintii, tuşinat frumos şi pomădat, precum şi nelipsita sa pipă atârnând în colţul buzelor moi, umede, contrastând cu nasul drept şi ascuţit, sensibil la mirosuri şi vibraţii. Colecţionarul părea că nu se simte tocmai în apele lui: se străduia să-şi ducă treaba cât mai repede la bun sfârşit, pentru a se putea ridica şi a-şi relua, cu demnitate, locul în peisajul automnal. Doi fluturi mari, ca nişte acvile, se legănau, desfăcându-şi şi strângându-şi aripile negre de mătase punctate cu desene aurii reprezentând doi zimbri sau doi bouri voievodali. Privit din spate, colecţionarul părea masiv. Schimbând perspectiva, printr-o rotaţie a ochiului cu nouăzeci de grade, impresia de masivitate se diminua scoţând în evidenţă contrastele dintre spiralele şi unghiurile ascuţite ce se întretăiau între ele, pentru a alcătui conturul unui personaj ce aducea mai degrabă cu o fantoşă sau un spectru, decât cu un personaj real.
Nu m-a mirat de fel această întâlnire. În fiecare zi, strada Ismail îmi oferea prilejul să mă intersectez cu tot felul de personaje, scoase parcă din paginile învechite ale unui insectar livresc. În timp ce traversam strada, l-am auzit şoptind: ”Când ai să ajungi la capătul străzii, fă un nod şi agaţă-te de semafor…” Fraza îmi părea destul de cunoscut. Mi-am îndreptat cravata şi am păşit mai departe. Citisem cândva Legile lui Murphy: ştiam că un drum fără obstacole nu duce nicăieri… Dar nici drumul presărat cu maxime nu avea cum să aibă un sfârşit mai bun.
Cu o zi înainte de această stranie întâlnire avusesem un vis premonitoriu. Se făcea că trebuia să mă mut într-un imobil nou situat pe strada Wagner ce se intersecta, făcând o buclă stranie în timp, cu Ismail, în apropiere de pasajul de trecere spre Piaţa Centrală. Înarmat cu o căldare plină cu mortar urcam pe nişte schele în spirală ce dădeau în pod. Meşterii îmbrăcaţi în ziare zugrăveau pereţii înalţi ai celebrei Săli cu Orgă, unde urma să se ţină un concert în memoria soldaţilor căzuţi pe frontul de răsărit. Nu mă întrebaţi despre ce fel de soldaţi era vorba. Nu ştiu. Ştiu doar că trebuia să se cânte Wagner. Siegfried sau Walkiria sau poate Amurgul zeilor. Orchestra repeta într-un colţ: alămurile răsunau în toată forţa, scena trepida, iar schelele pe care mă aflam se legănau în ritmul muzicii wagneriene. Alături de solişti cântau şi zugravii. În rolul lui Siegfried juca un conţopist de la cadastru, iar Walkiria era interpretată de-o măturătoare. Pe scenă se ridica mult praf, amestecat cu scame, şi sclipici, şi fluturi. Nu ştiu cât a durat această harababură, cert este că la un moment dat m-am enervat şi am vărsat din înălţimi găleata peste muzicanţi. Muzica a continuat să cânte. Din pâlniile de aramă ale trâmbiţelor, dar şi din gurile protagoniştilor se ridicau balonaşe colorate de săpun. Am contemplat un timp priveliştea aceasta, după care am coborât de pe schele într-un bazin cu apă plin de partituri. Nu ştiu cât am înotat acolo, cert este că deodată m-am trezit din somn şi când am deschis ochii, am observat că dormeam într-un sertar alături de un camarad de litere, sucit într-o poziţie ciudată. L-am atins cu palma peste umeri şi acesta şi-a deschis larg ochii pipăindu-şi cu grijă buzunarele de la pantaloni. Apoi am văzut şi Corabia beată a lui Rimbaud apărând în decor. Pânzele corabiei erau confecţionate din ziare, iar catargele din nişte suluri de carton. Corabia plutea într-un lighenaş de argint plin de clăbuci, cufundându-se încet în abis. Când m-am trezit din acest vis, eram din nou pe strada Ismail. Am mers un timp meditativ, căscând ochii la vitrine, până am ajuns pe nesimţite într-o cameră obscură mirosind a mirodenii şi scrumbie, fără uşi şi fără ferestre prin care, timpul nopţii, se vedeau cele şapte emisfere ale lui Ptolemeu şi un şir finit de bame uscate, alături de Auto-Kosmosul infinit şi inutil. Orientându-mă după ultrasunete, dar şi după literele unui alfabet necunoscut, am răsucit comutatorul fixat în perete şi brusc ochii mi-au fost invadaţi de lumina lunii. Mă aşteptam, coborând în această hrubă, să dau peste peste Stamate, un om de formă aproape eliptică, dar, spre surprinderea mea, n-am dat peste nici un Stamate şi nici peste vreo pâlnie, ci peste însuşii Stephen Hawking ghemuit în căruciorul lui electrostatic, dotat cu un computerspecial, construit de un prieten, care poate fi controlat cu mişcări ale capului şi prin intermediul globilor oculari, translând aceste mişcări în silabe la o viteză de cincisprezece cuvinte pe minut… Mărturisesc că, pe moment, prezenţa profesorului Hawking m-a intimidat şi am vrut să dau bir cu fugiţii. Nu aveam însă dreptul să scap ocazia de-a sta de vorbă cu această eminenţă cenuşie, cu atât mai mult cu cât eu însumi fusesem frământat de o serie de chestiuni legate de materie şi cosmos. Hazardul mi-l scosese în cale şi trebuia să profit de această ocazie. Cum discutasem de-a fir a păr problema găurilor negre (făcusem o paralelă interesantă dintre pâlnia lui Stamate, şirul Fibonacci şi banda Meobius) şi a spiritului deposedat de materie cu dl. T.H., directorul unui important cotidian, aveam ocazia să-mi verific teoriile intrând în dialog cu însuşi Hawking… Cu capul sprijinit pe umărul stâng, aplecat peste-o roată, fizicianul îmi surâdeau cu amabilitate. I-am răspuns cu acelaşi zâmbet chinuit. M-a uimit asemănarea sa cu Peter O’Toole, dar şi cu un filozof local. Cu un semn discret din ochi, fizicianul mi-a făcut semn să mă aşez pe-un trepied. Stând picior peste picior, mi-am scos tabachera întrebându-l dacă îl deranjează fumul de ţigară. Prin intermediul sintetizatorului de sunete, fizicianul îmi răspunse cu amabilitate că fumul şi nici fumurile nu-l deranjează, dimpotrivă acestea îi creează o stare de confort. Apoi l-am auzit din nou vorbind prin intermediul aceluiaşi aparat. Pupilele sale mari se roteau uşor în spatele ochelarilor cu mai multe dioptrii. Profesorul Hawking părea să-mi urmărească cu atenţie rotocoalele de fum ce se înălţau din ţigareta mea urcând în spirală spre plafon. Mi-am luat, cum se spune, inima în dinţi şi l-am întrebat dacă auzise de Urmuz. După o clipă de gândire, profesorul răspunse că da, auzise de Urmuz. L-am întrebat apoi dacă se poate face o paralelă între pâlnia lui Stamate şi banda Meobius. Iarăşi sintetizatorul mi-a răspuns afirmativ. ”Dar între aceasta şi găurile negre?”, şi ca să fiu mai bine înţeles, am adăugat: ”E posibil ca pâlnia lui Stamate să reprezinte găurile negre ce populează universul nostru cunoscut…” ”Şi necunoscut”, răspunse sintetizatorul. ”E vorba de destructurarea materiei şi a timpului. În interiorul găurilor negre, ca în pâlnia lui Urmuz, materia ia o formă suprarealistă. Cubistă, aş putea spune…” Eram destul de tulburat. Apropierea profesorului Hawking îmi crea o stare de surescitare. Vorbeam precipitat. Mâinile şi genunchii îmi tremurau din pricina emoţiei. Profesorul, intuindu-mi starea, mă privea printre lentile, afişând un zâmbet enigmatic. ”M-am gândit şi eu la această ipoteză, am spus. Totul ia forma unui coşmar…” ”Materia, în general, răspunse profesorul, poate fi considerată că populează un coşmar suprarealist… Sau, mai bine zis, e rodul unui coşmar.” ”Al cui?”, am întrebat. ”Al unui subconştient frustrat”, răspunse profesorul. Şi tot el ţinu să completeze: ”Trăim într-un univers bolnav. Nu e o noutate ceea ce vă spun. Au spus-o şi alţii mult înaintea mea. Citiţi poezia lumii şi vă veţi convinge singur de adevărul spuselor mele”. M-am uitat la gura lui strâmbată într-un rictus dureros, nedefinit. ”Universul seamănă cu căruciorul acesta în care stau eu… E plin de inerţie. Plin de informaţii şi de plăgi… Cineva îl mişcă de ici-acolo, apăsând pe câte o tastă, ferindu-l să nu alunece în hău… Fapt, de altfel, inevitabil. Savurez de pe acum clipa când totul se va prăbuşi în haos…” ”Şi atunci ce se va întâmpla?” ”Nu ştiu, răspunse profesorul. Nu se va întâmpla nimic, deşi ceva se va schimba. Trecând în cealaltă parte a haosului, universul nostru va funcţiona după alte legi…”
Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist
