Common people and whistleblowers

Adesea, se apleacă asupra unor cazuri individuale, cum ar fi cel al disidentului politic Dorin Tudoran ori al elevului Mugur Călinescu, victime ale fostei Securităţi.

Spectacolul Oameni obişnuiţi a fost realizat în cadrul proiectului Be SpectACTive!, urmărind ca, prin transformarea spectatorilor în actanţi, prin implicarea activă a publicului şi folosirea tehnicilor de interactivitate (adresarea actorilor înspre public, transformându-l în prejudiciat, dar, mai ales, în „călău”), să sporească empatia cu situaţiile prezentate în scenă. Semnalam în cronica mea la Solitarity, faptul că regizoarea ”îşi canalizează atenţia asupra prezentului şi a modului în care o masă de oameni s-ar putea transforma (sau nu) din simpli spectatori în actanţi”.

Astfel, în Solitarity, jonglând, prin intermediul terminologiei („solidar” – „solitar”), cu realităţi umane (solitaritate[a] – termen inexistent în limba română, dar adus în joc pentru a reprezenta o stare de fapt – dintr-o comunitate lipsită de solidaritate), sunt prezente chestiuni pe care le regăsesc şi în Common People. Chestiunea liniei de demarcaţie, care desparte ori apropie actorul-personaj de spectatorul-actant, neutralitatea privitorului versus participarea sa prin regăsire sau empatie, posibilele acte de dincolo de spectacol, influenţate de ceea ce a văzut, gândit, simţit în timpul reprezentaţiei. De asemenea, teatralitatea jocului actoricesc, actorii de la Sibiu sunt foarte dramatici şi nu simpli performeri. Performerii, de această dată, sunt protagoniştii interviurilor (o bază video de interviuri, extrem de bine selectată şi integrată în spectacol), avertizori de integritate din România, dar şi din Marea Britanie sau Italia.

Cu acest prilej, Gianina Cărbunariu construieşte o întreagă tematică plecând de la un termen: în română, ”avertizor de integritate”, în engleză, whistleblower, iar în italiană – absent. Un whistleblower va semnala o neregulă în instituţia ori compania unde lucrează, fiind ulterior supus abuzului fizic şi psihic din partea angajatorului, suferind consecinţe diferite (concediere, transfer, marginalizare etc.), de cele mai multe ori îmbolnăvindu-se în urma presiunilor exercitate asupra sa, pentru că şi-a asumat libertatea de opinie de a critica, de a semnala, de a atrage atenţia asupra unei breşe în sistem. Meritul regizoarei este acela de a fi reuşit să documenteze tema atât la nivel naţional, cât şi european, aducând în scenă un subiect extrem de incomod la ora actuală. Oamenii intră în sistem (indiferent de domeniu, de faptul că ne referim la o instituţie de stat sau la o companie privată) şi devin mai curând turnătorii angajatorului, de aceea situaţia în care e pus un avertizor de integritate, care îşi asumă consecinţele semnalării unei nereguli, e gravă, sistemul ripostând şi răpindu-i individului respectiv sănătatea, liniştea, familia, prietenii, posibilitatea de a mai activa în respectivul domeniu, într-un cuvânt – viaţa. În mod eronat, avertizorul de integritate este uneori considerat turnător. Aparent, Legea nr. 571/2004 asigură protecţia angajaţilor care semnalează încălcări normative.

Formula sub care regizoarea înscrie tema (re)prezentată este docufiction: documentare serioasă şi nararea unor situaţii de abuz la locul de muncă, plecând de la cazuri reale, îmbinând ficţiunea (configurării lor) şi realitatea consecinţelor suportate de respectivii avertizori de integritate. De aici, reluarea circulară a situaţiilor din domeniile medical, administrativ, al transporturilor etc., pe modelul problemă-consecinţă, cu un accent deosebit pe interviurile cu subiecţi din România, Marea Britanie şi Italia, filmate şi proiectate. Sunt folosite suportul video, proiecţia bilaterală în timp real (camerele sunt prezente în scena, poziţionate simetric, la vedere), lumini şi umbre, caractere evidenţiate prin spotlight, microfoane, uşoare modificări prin adaos a vestimentaţiei neutre, microfoane, separarea caracterului unic/ rebel faţă de sistemul cu probleme şi de grupul conformiştilor etc. Decorul unitar, modular, multifuncţional (sertare şi uşi încastrate, scaune rabatabile, panouri glisante semnificând distanţa dintre oameni), pus în valoare în mod diferit prin videomapping şi culoare, este amplasat mult în faţă (ca personaj colectiv, dar neutru semnificând istoria, pe fundalul căreia oamenii se luptă cu sistemul şi, deşi întâmpină ostilitate din partea şefilor ori a colegilor, nu se dau bătuţi), constituind suportul proiecţiei şi simulând spaţiile în care au loc acţiunile scenice; prin proiectarea unor simboluri, sunt delimitate situaţiile avute în vedere şi se poate urmări cum, de la un moment dat, acestea sunt reluate, nu ca întrebări, ci ca răspunsuri. Actorii sibieni susţin cu brio atât situaţiile dramatice, cât şi interacţiunea cu publicul.

(Oameni obişnuiţi/ Common People, un spectacol de: Gianina Cărbunariu, scenografia şi video: Mihai Păcurar, muzica: Bobo Burlăcianu, documentare video: Veioza Arte – Tania Cucoreanu & Andrei Ioniţă, distribuţia: Florin Coşuleţ, Mariana Mihu, Ioan Paraschiv, Ofelia Popii, Dana Taloş, Marius Turdeanu, Teatrul Naţional Radu Stanca Sibiu, prezentat în FNT, Bucureşti, 24 octombrie 2016)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală (membru AICT)