Critică şi context

Ar merita făcută, cu toate riscurile, o distincţie mai clară între critică şi foiletonistică. Îmi este clar că există mai multe genuri şi sub-genuri ale criticii literare. Foiletonul este o formă clasică a ei, care depinde de ritmicitatea paginii de ziar sau revistă, ceea ce presupune un discurs accesibil, care nu îşi selectează cu asprime cititorul. Or, tocmai această deschidere, generoasă şi necesară, adaug, îi şi răpeşte din posibilităţi. Foiletonul, recenzia, cronica literară chiar reprezintă, am mai spus-o, consemnarea, în regim de urgenţă, a unei impresii de lectură. Fiind efectul spontaneităţii, cu tot farmecul ei imprevizibil, dar şi cu riscurile ei inevitabile, astfel de texte nu au cum să capete coerenţă puse cap la cap, înnădite ulterior într-o carte. Cine îşi construieşte sintezele din astfel de texte trişează; nu ai cum să vinzi o haină confecţionată din petice drept o impecabilă redingotă din material fin, cu nasturi de aur decât mizând pe complicitatea, naivă sau interesată, a muşteriului. De aceea cred că prin foileton nu se pot construi sisteme, nu se impune, cum se hazardează unii confraţi, canonul. Foiletonistul este un autor vizibil, poate cel mai vizibil dintre toate specimenele de critici literari, cu un discurs marcat, uneori chiar tarat de context, de pagina ziarului în care publică, de politica acestuia ş.a.m.d.

Există însă şi un alt tip de critică de întâmpinare, pe care încep să o cred mai substanţială şi cu mize mai mari, deşi am practicat ani buni eu însumi cronica literară, pe care nu că nu o dispreţuiesc, dar o admir şi o socotesc absolut necesară. O dată necesară pentru literatura însăşi, în al doilea rând pentru criticul care, în acest fel, îşi impune un ritm, se acomodează cu o anumită disciplină şi, de ce să nu recunoaştem îşi face un nume şi îşi verifică instrumentele. E greu să clădeşti însă o operă critică numai din texte ocazionale, conjuncturale, spontane. Cu toate acestea, publicistica nu trebuie abandonată. Criticul nu are cum să îşi păstreze acuitatea rupându-se de prezent. El poate însă interveni doar atunci când consideră că există o cumpănă de receptare sau un subiect tratat disproporţionat. Şi, mai ales, poate scrie viu, nu descriptiv, problematizând permanent. Aceasta mi se pare una dintre calităţile esenţiale ale unui critic: capacitatea de a problematiza, de a fugi din marginile textului comentat, fără a le părăsi cu totul. De a crea, sper să nu isc nedumeriri, ceea ce aş putea numi efectul de posteritate. De a scrie, altfel spus, de la o distanţă aseptică; spiritul critic presupune, de altfel, distanţarea faţă de text. Atenţie!, aceasta se poate petrece rămânând în lumea operei.

În plus, nu doar retorica, dar mai ales miza exerciţiului critic se schimbă şi depinde de context. E un truism faptul că noi, deşi am furat meserie din cărţile celor dinaintea noastră, citim diferit faţă de cum citeau criticii dinaintea noastră. Mai întâi, pentru că literatura însăşi a abandonat destule tipuri de discurs oblic, subversiv. Apoi, pentru că cititorul însuşi, care are, după căderea comunismului, nesfârşite posibilităţi de a asimila adevărul istoric sau o versiune plauzibilă a acestuia, nu mai caută în textul literar o supapă, un surogat al libertăţii, o cale de acces către un adevăr prohibit. Literatura de azi nu se mai scrie împotriva unui regim opresiv, împotriva unei ideologii, prin urmare recuperarea ideologicului printre posibilele criterii de lectură a devenit firească. Nu e vorba, cum s-a crezut grăbit, de o respingere a esteticului, ci de o reconsiderare a acestuia. Esteticul nu mai este impermeabil, ci a devenit o valoare-sinteză: el înglobează şi eticul, în cazul unor opere care propun probleme specifice, şi religiosul, şi socialul, şi politicul, şi ideologicul. Evident că nu putem abandona criteriul estetic, el rămâne, câtă vreme ne pretindem critici literari, cel mai important, are în continuare drept de vetto în formularea verdictului. Dar orice interpretare câştigă din acumularea unor grile diferite, fără ca vreuna dintre ele să devină şablon obligatoriu; o lectură cât mai bogată, care acroşează textul din perspective cât mai diferite, din unghiuri cât mai elastice, nu are cum să nu te ducă mai aproape de specificul şi esenţa acestuia.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza”