Crize

În ultima vreme, jurnalele de ştiri şi ziarele abundă în informaţii despre crize. Termenul „criză” s-a lipit de buzele politicienilor, s-a fixat cu fermitate în vorbirea prezentatorilor de televiziune şi de radio şi a prins rădăcini în textele gazetarilor. Se vorbeşte mult şi cu foc atât despre crizele interne, mai multe şi mai mărunte, cât şi despre cele externe, mai rare, dar mai cutremurătoare. Şi, pentru ca tortul să aibă şi cireşe, atunci când nici chiar crizele nu pot trezi interesul, se discută, mai aprins, despre „adevăratele crize”, ca şi cum mai înainte ar fi fost vorba doar despre nişte bagatele.

Avem, deci, crize interne şi externe, iar pentru fiecare soi de criză se dă, la superofertă de tip 2 în 1, pachetul „criză” – „adevărata criză”. Trucul nu dă greş: spre liniştea clientului, „criza” vine şi se duce ca un tren. În fond, aceasta e o nimica toată, un fleac cotidian, o rutină mecanică, în timp ce „adevărata criză”, cea care nu a apărut încă, dar care are de gând să vină şi să persiste, îi induce aceluiaşi client angoasa gâdilicioasă pe care o resimt împătimiţii de filme horror.

Cu ce rămâne privitorul prins în iluzia „uite criza, nu e criza”? Cu senzaţia vagă şi trecătoare cum că e criză şi nu prea. Dormi liniştit, cetăţene, crizele adevărate nu-s la noi, ci la alţii!

Concomitent cu acest joc de-a fata Morgana, este pusă în act sceneta „ţara (a se citi lumea) arde, iar baba se piaptănă”, ceea ce face ca, adesea, faptele de reală importanţă să fie dislocate sau pur şi simplu eliminate din agenda de gogoşi servite la cald. În loc să beneficiem de un discurs mediatic clar, corect şi adecvat despre ceea ce petrece în realitate, suntem contaminaţi cu tot soiul de „paraziţi”.

Ca să nu batem apa-n piuă, bine ar fi să invocăm nişte exemple. Dacă luăm ca reper inventarul de crize interne deja bagatelizate, obţinem următorul tablou. Criza agricolă cu care România se confruntă, cea mai severă din ultima jumătate de secol, e trecută la rubrica de ştiri-caleidoscop. E prea puţin important faptul că agricultorii români au pierdut, conform unor estimări meteorice vehiculate în presă, recolte în valoare de aproape trei miliarde de euro. Şi mai puţin importantă e urmarea, foarte probabilă, că populaţia va cumpăra, la iarnă, alimente scumpite.

Disfuncţiile cronice ale sistemelor de educaţie şi de sănătate publică nu mai sunt de multă vreme considerate „crize”. Aici apar, din când în când, „adevărate crize” şi atât. Mai contează că preluarea din mediul online a temelor prefabricate a devenit unitatea de măsură a performanţei în învăţământ? Pe cine, Doamne iartă-mă!, mai interesează că dictatul abuziv, învăţatul pe de rost şi copiatul bolnăvicios au distrus conştiinţele multor generaţii de şcolari? Mai are vreo importanţă că sănătate e, în special pentru locuitorii din mediul rural, o mare vorbă goală? Pentru noi, acestea nu sunt mai crize.

Să închidem acoladele afacerilor interne şi să amintim că nici actuala criză guvernamentală (a câta, oare?) nu se simte prea bine. Constatarea că, în ultimul sfert de veac, ţara a fost condusă de guverne din care au făcut parte ageamii, gogomani, răufăcători profesionişti şi oameni de bine a căror singură problemă era deficitul cronic de fibră morală nu mai face astăzi rating nici cât noul ruj al divelor zilei, darămite să pună electoratul pe gânduri!

Să trecem la crizele internaţionale. Pe acest palier de înţelegere a lumii mulţi dintre ai noştri stăteau oricum prost şi foarte prost. În ultimele două decenii, unele dintre cele mai influente canale de informare în masă au promovat, în mod deliberat, un program informativ autist, axat pe dezinteres faţă de ceea ce se petrece în afara graniţelor ţării, mult mai interesante fiind sărăcia şi nevoile şi neamul.

La televiziunile cu acoperire naţională, rubrica de ştiri externe durează mult mai puţin decât buletinul meteo şi chiar şi acela e segregat „rasial”, informaţiile despre vremea internă fiind mult mai detaliate decât cele despre vremea din lume, ca şi cum vântul, soarele şi norii ar fi numai deasupra ţării noastre! Dar de ce să lungim vorba despre vreme? Un prieten de-al meu era să ia bătaie de la nişte golani cu ceafa groasă pentru că a avut curajul să-i întrebe cum se numeşte preşedintele Franţei şi cine-i Angela Merkel!

Într-un astfel de peisaj intelectual deşertic e ca şi inutil apelul la prudenţă şi maturitate de gândire în: criza bursei chineze, criza refugiaţilor din Orientul Mijlociu şi „adevărata criză” a pieţei auto, ca să menţionăm doar cele mai recente evenimente internaţionale trecute ca vântul prin pletele răsfirate ale audiovizualului românesc. Ce, astea-s crize?

Rog cititorii să ajungă nestingheriţi la concluzii. Eu rămân cu gândul prins într-o remarcă găsită pe pagina de Facebook a unui „prieten” pe care nu l-am mai văzut din vremea studenţiei: „Musulmanii invadează Europa, canicula distruge cerealele, violurile se înmulţesc, medicii sunt plătiţi prost, profesorii la fel. E momentul să privim cu smerenie şi să răspundem sincer la întrebarea: unde facem Revelionul?”.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Al.I. Cuza” Iaşi