Cultura Wall Street-ului (II)

Comisia de Anchetă a Crizei Financiare a guvernului SUA a calificat boomul drept ”nebunie”, fără nimic penal. În SUA, oamenii se adună cu ajutorul reţelelor de socializare, dar au trecut de la demonstraţii paşnice la bătăi cu mii de participanţi, a căror motivaţie nimeni nu o înţelege. Oare? Chiar nimeni nu se gândeşte la frustrările acestor oameni deposedaţi de criză şi lipsiţi de sens, la deficienţele reale din interiorul sistemului său şi la comportamentul aberant al managerilor săi? De ce nu se adoptă legi şi reglementări corective?

Recompensele oamenilor din finanţe sunt enorme pentru efortul depus, inegalităţile sunt flagrante. În plus, guvernele au salvat bancheri bogaţi şi frauduloşi cu banii din impozitele celor sărmani, ceea ce este de-a dreptul scandalos. |sta să fie capitalismul? Cât de sănătoasă şi cât de durabilă este ascensiunea pe credit a economiilor? Mai mult rezolvă, sau mai mult creează riscuri? Unde mai e economisirea lui Ricardo? Nemaivorbind despre faptul ca mare parte din aceste datorii sunt făcute pentru înarmare, pentru tehnologii autodestructive. Cum să nu implodeze asemenea sisteme? În loc să se revină la marile echilibre clasice, se inovează în continuare orbeşte în virtual. Cum să integrezi comportamentul corect şi moral în cultura Wall Street-ului. Acolo trebuie pusă o bombă şi gata.

Istoria ne învaţă că din marile crize se iese prin război. Ironia este că, dat fiind şi gradul de interconectivitate a sistemului, nu avem nevoie de mai puţină finanţă, ci mai bună, or suspiciunea generalizată frânează inovarea cea bună, în instrumente financiare sănătoase. Climatul politic actual constituie şi el o piedică. Iar moneda nu poate fi nici mai bună nici mai rea decât societatea pe care o reprezintă. Să ne uităm în oglindă…

Frica generalizată întârzie revenirea la o mai bună gestiune a riscului imobiliar, de pildă, sau la o bună reglementare a supraîndatorării capitalului propriu. Reacţia la criză nu a fost, din păcate, inovarea pentru corectarea lacunelor sistemului, ci cum să nu-i lăsăm să moară pe cei vinovaţi şi cum să gestionăm datoriile publice, după ce lichidităţile fictive s-au evaporat. Al doilea Keynes încă nu s-a maturizat.

Astfel, revoluţia informaţională este folosită în continuare la prostii, ţările au încă structuri economice diferite, dar experimentează aceleaşi politici, într-o hiperconcurenţă globală, pe pieţe cu tipologii în extensie ş.a. Contractele de asigurări trebuie regândite pe fond. Dacă ar exista bună credinţă, industria financiară şi-ar mai putea recăpăta din potenţialul de a oferi speranţă, folosind totodată mai multă energie şi inteligenţă.

Finanţiştii ajung să deţină prea multă putere, dorinţa lor de putere înveninează. Se spune că aceste elite financiare conduc lumea, mult mai uşor chiar cu ajutorul progreselor rapide ale tehnologiei informaţiei. ”Gândirea expertă” a devenit mai expertă, ”iar comunicarea complexă” a devenit mai complexă. Noile tehnologii sporesc averea, care creşte puterea şi chiar plăcerea. Sunt noii ”viţei de aur”, fapt sesizat şi de George Akerlof, în ”Economia castelor şi a luptei pentru existenţă şi alte poveşti de jale”. Da, există caste care oferă imense avantaje economice, prin simpla apartenenţă la ele, de la locuri de muncă bune, la protecţie, la oportunităţi de afaceri pe măsură şi asta pretutindeni. Asta duce la concentrări de avuţie şi putere, dar şi la conflicte feroce. De asemenea, părăsirea unei astfel de caste poate să atragă mari neplăceri. Uneori, instrumentele financiare în sine creează structura de castă şi aici bântuie pericolul cel mare; alteori acestea sunt simple mijloace.

Siller ne informează că sistemul financiar capitalist este încă o operă în lucru, că se îmbunătăţeşte treptat, până n-o mai rămâne piatră pe piatră, adaug eu. Se defineşte ca o lungă listă de practici financiare, roluri şi responsabilităţi specifice. Cică se democratizează!… La camătă nu s-a renunţat, dar la spiritul de castă se poate, inclusiv în India. Păi, altfel cum ar fi posibilă globalizarea? O turmă şi-un păstor…

Aristocraţia şi ”Înalta societate” de secol XIX nu se pierd, cum se iluzionează unii, ci se transformă. ”În lume pluteşte liber un spirit în mai mare măsură egalitarist, iar acest spirit este susţinut de finanţa democratizată”, scrie acelaşi Shiller, de la Yale University, laureat Nobel în 2013, (2014, p.467). Asta, iertaţi-mă, e ori prostie, ori scriere la comandă (cazuri mai sunt: Fukuyama, Huntington, Th. Friedman, Krugman şi mulţi alţii). O democratizare reală a pieţelor financiare a produs preşedintele Roosevelt. Dar e vorba despre un alt calibru moral şi despre alte vremuri.

Există şi alte moduri de a cuceri şi păstra stima de sine decât dobândirea de bogăţii, nu acesta este neapărat sensul vieţii noastre. Potenţialul uman se poate împlini sub diferite forme, corect şi cinstit. Atunci de ce se înghesuie aproape toţi în domeniul finanţelor, căutând să se îmbogăţească prin orice mijloc? De ce se produc la scară atât de mare redistribuiri aleatorii ale puterii şi avuţiei, fără nici o legătură cu merite reale? Unde există o doză mare de aleatoriu creşte şi entropia, risipa, până la moartea sistemului, dacă principiile nu se schimbă. Suntem într-un punct de răscruce şi nu văd principii noi. Poate în Asia. Se estimează că peste zece ani China va depăşi PIB-ul nominal al Statelor Unite. E un prilej de schimbare a principiilor, cu costuri mari e adevărat, dar decât o implozie… Acum mulţi ani scriam despre trei implozii: a URSS-ului, a Uniunii Europene şi a S.U.A., în această ordine. Din păcate, evoluţiile produse între timp par să-mi dea dreptate.

Tiberiu Brăilean este profesor universitar doctor la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi