De ţinut minte şi mai puţin

* Cuviosul mărturisitor Sevastian (Fomin):

"Care este lucrul cel mai scump pe lume? Timpul! – spunea el. Şi ce pierdem fără părere de rău şi fără de folos? Timpul! Ce nu preţuim şi dispreţuim mai mult ca orice? Timpul! Pierdem timpul – ne pierdem pe noi înşine! Pierdem totul. Atunci când pierdem lucrul cel mai neînsemnat, îl căutăm. Însă pierdem timpul, nici nu ne dăm seama de asta. Timpul este dat de Dumnezeu pentru dreapta lui folosinţă întru mântuirea sufletului şi căpătarea vieţii ce va veni. Trebuie să împărţim timpul tot aşa cum gospodarul îşi repartizează fiecare monedă pentru ceva anume. Fiecare are însemnătatea ei. Tot aşa şi timpul trebuie repartizat folositor."

* Cu doctori şi misogină, dar cu haz:

Cum se prezintă astăzi pacientul?, întreabă doctorul pe asistentă.

– De-abia aşteaptă să se întoarcă acasă la soţia sa.

– Aha! Tot mai delirează.

* Nu poţi să ştii tu, ca scriitor, gustul cititorilor. De pildă textul cu Creangă este plăcut mai mult ca cel cu Raze cosmice… pe care l-am publicat aici şi la care eu mă iubesc narcisiac.Trei zile m-a ţinut o fericire, că soţia mea mă întreba ce-i cu mine. Umblam ca o oaie cu gălbează. Pe urmă mi-am zis: Stai cuminte, hombre.

* DE ŢINUT MINTE

"Locuiam în regiunea Orenburg – povestea Vasili Ivanovici Samarţev. Părinţii noştri erau profund credincioşi. În 1931 tata a fost deschiaburit, l-au închis, iar pe noi, cei şase copii şi pe mama noastră, ne-au adus în mai 1931 în aşezarea numărul 9 de lângă Karaganda, în stepa goală. Fratele mai mare avea unsprezece ani, după el urma Ghenocika, eu – patru ani, iar mai mici ca mine erau Ivan – trei ani, Evgheni – doi ani, iar cel mai mic era Pavlik, care era sugar. Aveam cu noi o bucată mare de pâslă şi un cufăr. Am săpat în pământ o groapă, am folosit pâsla ca pat, am spart cufărul şi l-am pus în loc de acoperiş. Aceasta era casa noastră. Când ploua sau ningea, acopeream groapa cu pâsla. Şase copii ne îngrămădeam ca puişorii lângă mamă. 

Pe urmă am început să construim case din chirpici. Am început să-i dăm zor cu toţii ca să frământăm lutul. Supraveghetorul mergea pe cal şi gonea cu o vărguţă oamenii la mormanul de lut. Tăiam brazde de pământ, tăiam tot felul de iarbă, tufe, căci trebuia să facem barăcile pentru iarnă, ca să nu murim. Aşa s-a ridicat aşezarea Tihonovka. Nouă, copiilor, ne dădeau puţină hrană rece. Exista un râuşor foarte mic, seca, apa nu ajungea. În prag de iarnă am ridicat pereţii, am făcut ferestrele, uşile şi două sobe într-o baracă. În fiecare baracă erau câte douăzeci de familii şi toată iarna au stat pe priciuri. Era culcată o familie, apoi alta, pe urmă a treia – priciurile erau strânse, cu un mic loc de trecere printre ele.

Iarna lui 1932 a fost foarte aspră şi mureau familii întregi. Mureau oamenii de foame, de frig şi de toate bolile… Şi în familia noastră, în aceeaşi săptămână, au murit frăţiorii Pavel, Ivan şi Evgheni. Nici n-am ştiut cum a murit Ghenocika. L-am strigat să vină să mănânce, dar Ghenocika era mort. Pentru copiii mici am făcut nişte cutii, iar pe sugarul Pavlik l-am înfăşurat într-o cârpă, l-am pus într-o ţeavă de fier, am săpat o gropiţă şi l-am înmormântat. În doi ani au mai rămas în Tihonovka cinci mii de oameni. Douăzeci de mii de oameni au rămas acolo, culcaţi în pământul din Tihonovka Veche. Noi am supravieţuit doi fraţi şi mama.

În 1933 a venit tatăl nostru, iar curând după aceea mama a murit de foame. Strămutaţii credincioşi s-au adunat la rugăciune. Iar când măicuţele Marfa şi Maria s-au eliberat de la Dolinka şi s-au mutat la Tihonovka, ne-au spus că se va elibera în curând de la Dolinka părintele Sevastian de la Optina. Şi noi am început să-l aşteptăm.

Înainte de război primeam pâinea pe cartele. În Tihonovka se făceau rânduri mari, iar eu mergeam după pâine în oraş. Iar batiuşka, când s-a eliberat şi s-a instalat la Mihailovka, mergea şi el după pâine. Voiam foarte mult să-l întâlnesc în oraş şi l-am întâlnit. M-am apropiat de el şi i-am vorbit. Şi câtă bucurie am avut, când m-a condus în casa lui de pe Strada de vest. De atunci s-a legat cunoştinţa noastră… "

(fragment din traducerea pe care o fac acum: "Vieţile noilor mucenici şi mărturisitori ruşi din secolul XX")

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist