Despre neurofilozofie

Ştiu, tema despre care vreau să scriu astăzi v-a speriat. Parcă simţiţi deja impulsul să coborâţi mai jos pe pagina ziarului, unde vă aşteaptă, poate, lucruri mai vesele şi mai pasibile de grimase (surâzătoare). Aş sugera să nu vă grăbiţi. Dacă pornim încetişor, la drum, împreună, veţi vedea că unele cuvinte „grele”, precum „neurofilozofia” bunăoară, nu sunt chiar atât de întunecate pe cât se revelă la prima vedere. Termenul (complicat, admit) e de dată recentă, dar problematica pe care încearcă să o acopere s-a născut în urmă cu multă vreme, cam atunci când omul a observat o chestiune ciudată. A sesizat că, vorbind despre facultatea gândirii, se referă, în fond, la două realităţi – realitatea „minţii” şi realitatea „creierului”, cum ar veni. S-a întrebat, în consecinţă, firesc, dacă ele reprezintă unul şi acelaşi fenomen, mai precis dacă mintea este totuna cu creierul ori ne raportăm la două entităţi diferite. După discuţii savante, pro şi contra, desigur, experţii tind, finalmente, să accepte ultima ipoteză: deşi, semantic, ambele aparţin zonei raţionale de existenţă a individului, mintea şi creierul se deosebesc în variante de fenomenalităţi. Prima rămâne o noţiune profund abstractă, ce descrie, simbolic, facultatea gândirii, în timp ce ultimul constituie un construct concret (organic), menit să pună în funcţiune, cu mijloace biologice (anatomice), amintita facultate a gândirii. Aşadar, într-o exprimare metaforică, mintea ar fi combustibilul raţiunii, iar creierul însuşi motorul ei. De aici, previzibil, s-a născut o întreagă filozofie, cu ramificaţii teoretice de tip ontologic, etic, neurologic şi psihologic.

Au apărut mai întâi „filozofii minţii”, pe care i-a preocupat această facultate în sine, cu mecanismele sale abstracte. I-a interesat modul în care ea s-a ivit, în general, ca procesualitate umană, şi, în particular, în viaţa fiecărui ins în parte. Între teoreticieni, atrag atenţia, de departe, americanul Noam Chomsky şi francezul Michel Foucault. Cei doi au văzut „problema” minţii omeneşti din unghiuri metodologice opuse. De aceea, au şi fost rugaţi să se confrunte, public, în 1971. Din polemica în cauză a ieşit, trei ani mai târziu (în 1974), o carte excepţională – Human Nature: Justice vs. Power. The Chomsky-Foucault Debate/ Natura umană: Dreptate vs. Putere. Dezbaterea Chomsky-Foucault. Unde se afla însă divergenţa? Pe scurt, în modul cum îşi reprezentau filozofii „structurarea” minţii individului. Chomsky susţinea interpretarea numită nativism. Foucault, dimpotrivă, părea convins de valabilitatea unui aşa-zis empirism. Ce însemnau acestea? „Nativismul” (care l-a făcut celebru pe Chomsky în lingvistică, unde predică, de decenii bune, preexistenţa paradigmelor de învăţare a limbilor, în creierul uman, încă înainte de naşterea persoanei ca atare!) supralicitează dimensiunea transcendentă a minţii. Ea ar fi cumva dată, declanşându-se automat, cu toate virtuţile sale hermeneutic-analitice, asemenea programării preconfigurate a unui computer, pe măsură ce omul începe să trăiască şi să cunoască lumea. „Empirismul” (contraargumentul lui Foucault) încearcă să ne convingă de faptul că mintea, precum orice altă funcţie omenească, e dobândită prin experienţă. Nimic nu preexistă, nu „se dovedeşte” a fi înnăscut. Totul „se dezvoltă” din interacţiune directă cu mediul.

Bineînţeles că ipotezele celor doi nu aveau doar caracter speculativ, ci doreau să ajungă la un suport ştiinţific. Mai exact, ele plecau de la „abstracţiunea” minţii şi se mişcau către „concreteţea” creierului. Fiecare dintre opinenţi observa că, în spatele „minţii”, se găsesc reţele neurale („creierul”), ce, fie se activează după un program dinainte existent (Chomsky), fie se construiesc gradual, în procesul fiinţial (Foucault). Prin trimiterile respective, gânditorii puneau, în realitate, bazele neurofilozofiei. Ce este ea? Păi, tocmai „împăcarea” contrariilor: specialiştii noii ştiinţe folosesc descoperirile neurologiei pentru a argumenta existenţa unor mecanisme cerebrale native, care permit minţii umane să progreseze în ritmul acumulării de experienţă. Nativismul şi empirismul se întâlnesc astfel fericit, suprapunându-se până la un punct. Totuşi, eu am o mare dilemă şi, din acest motiv, am şi scris articolul de faţă. Privesc descumpănit în jurul meu, în epoca postmodernităţii târzii, şi constat, tulburat, că unele aspecte (neuro) filozofice nu se verifică, ştiinţific sau nu, în dinamica existenţială a unora dintre semenii noştri. Şi aici mă gândesc, în primul rând, la politicieni. Aceştia nu mi se par compatibili nici cu perspectiva nativistă, nici cu aceea empiristă. Mai precis, mintea lor nu vrea nici să „se declanşeze”, nici „să se dezvolte” şi nici să „se activeze” cumva în pragul alegerilor din, iată, anul de graţie 2016!. Creierul le rămâne blocat în stereotipuri vechi de un sfert de veac. Mă întreb consternat: să fie oare neurofilozofia inutilă în eterna şi fascinanta Români(c)a?

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi