Despre urbanismul dulcelui târg

A devenit o oglindă a democraţiei noastre. Nici ea nu are reguli. Este ca în competiţiile mondiale, obscure, între bătăuşii de toate stilurile. Câştigă acela care rămâne în picioare până la capăt, indiferent de tertipurile folosite. Afirmaţiile trebuie susţinute. Aduc în ajutor preocupări urbanistice de top, de ultimă oră, din Franţa. Dar mai întâi trebuie să răspund la întrebarea, de ce Franţa?

Până în pragul revoluţiei industriale occidentale, influenţele urbanistice la Iaşi au fost confuze. Ele au putut veni, purtate de evrei, din toată Europa. Au persistat şi cele orientalo-balcanice mai puţin vizibil ca în Bucureşti. Aceasta şi datorită legăturilor lungi, puternice cu nordul catolic polonez. O ţară, vorbesc de Polonia, capabilă să-şi menţină peste vremuri spiritul treaz către Occident. Prin urmare toată această veche deja tradiţie a influenţelor, grevată pe o cultură locală născută din sensibilităţile moldovenilor a rămas. Ea ar trebui redescoperită, reanalizată şi transformată în idei plastice, în resurse de inspiraţie pentru noi fapte expresive.

Au urmat peste 150 de ani de puternică influenţă franceză. Tot ce era bun în cultură, în limbă, în negoţ, în construcţii, în modă, în comportamente venea devreme, la timp, tocmai de la Paris. Aşa s-a înveşmântat oraşul nostru cu o anume luminozitate, cu o anume plasticitate a detaliului şi a albului, cu parfumul compunerilor arhitectonice ce au putut fi privite de mereu amintitul arhitect G.M.Cantacuzino drept cea mai valoroasă sinteză de urbanism românesc. În fond românismul, în afara rădăcinilor lui adânci, semnificative, a căror perenitate nu mai vrem s-o băgăm azi în seamă, are această capacitate de a primi şi reconfigura forme dându-le un sens crescut din sensibilităţile locului. Este firesc deci să privim la modul contemporan de şlefuire al oraşului francez. Să vedem în ce măsură anumite sentimente spaţiale ar putea fi readuse într-o relaţie de fructificare. Anticipez, o să avem o surpriză.

Răsfoind cartea urbanistului francez Jacques Lucan (Oύ va la ville aujourdu’-hui?” Editions de la Villette, Paris, 2012), observăm în evoluţia oraşului francez, trei epoci spaţiale distincte. Prima este a străzii şi a insulei urbane ca elemente determinante în compunerea oraşului. Ea este responsabilă de configurarea, prin cumulare istorică de valori, a oraşului frumos. A oraşului cu siluetă atractivă integrată, susţinută de un peisaj anume. Revoluţia industrială începută în Anglia şi extinsă în vestul şi centrul Europei a pus în pericol acest oraş, dar la Iaşi oraşul frumos a rezistat, cu evidente adaptări şi slăbiciuni locale, până la masivele, extinsele, brutalele intervenţii comuniste din a doua parte a secolului trecut.

Următoarea epocă, în viziunea urbanistului francez, este a urbanismului modern, a oraşului zonificat funcţional, definibil prin segregarea circulaţiilor, zone verzi şi arhitecturi simple, sociale, însorite. Oraşul radios, promovat în primul rând de arhitectul Le Corbusier, a fost în actualitate, în prim planul revoluţiei urbane, mai mult de o jumătate de secol. Chiar până în clipa când s-a constatat că e plictisitor, destructurant, chiar antisocial şi nici măcar aşa de funcţional pe cât păruse la un moment dat. Primele intervenţii de acest fel la Iaşi sunt: Piaţa Unirii, apoi turnurile de pe splaiul stâng al Bahluiului, cartierele Cantemir, Tătăraşi. Oraşul modernist a avut în Franţa o perioadă de tranziţie sintetizată în conceptul: în subteran circulaţiile, la primele etaje locurile de muncă şi la următoarele locuirea. E vorba, se vede, de dezvoltarea unor funcţiuni mixte, complementare într-o insulă urbană, cu aceeaşi imagine modernistă. Din această viziune oarecum tranzitorie, pe la noi au prins pui şi s-au înmulţit ca un concept specific, blocurile de locuinţe cu magazine la parter înşirate în lungul arterelor principale.

Pâşpâind, gâfâind, cu mijloace mai degrabă rudimentare, iacătă, am ţinut cumva pasul, destul de multă vreme, cu urbanismul de inspiraţie franceză. Mergând mai departe, descoperim şi alte similarităţi. Astfel şi pe acolo, în ultimul timp se remarcă o exacerbare a individualismului, o nevoie acută de a ieşi din reguli, de a particulariza cu orice preţ, inclusiv cu acela al prostului gust, un spaţiu urban. Fenomenul este în întregime, ba chiar cu supramăsură, vizibil şi la noi. Din cauza lui vedem răsărind peste tot în Iaşi forme şi culori fără legătură între ele şi fără legătură cu spaţiul cultural al oraşului nostru. În acest punct fierbinte începe marea diferenţă. În timp ce la ei, urbaniştii sunt puşi la treabă pentru a da formă şi caracter comunitar nevoii de diversitate, la noi nici nu se ştie, că urbaniştii pot soluţiona astfel de probleme!

Acum mi-e mai simplu să continui. Nu-mi rămâne decât să descriu modul lor pragmatic de a rezolva problemele de urbanism cu speranţa, în virtutea tradiţiei întrucâtva comune, că am putea începe şi noi să ne dezvoltăm oraşul după principii urbanistice clare.

Unitatea urbană considerată a defini şi a susţine dezvoltarea oraşului este macroinsula, o zonă suficientă ca mărime, cu proprietăţi de omogenitate, vizibil delimitată în ţesutul urban. În planurile urbanistice generale de la noi macroinsula e echivalentă, până la un punct, unei unităţi teritoriale de referinţă. Cum se dezvoltă urbanistic o macroinsulă? Cu specialişti în urbanism şi dezvoltare urbană, bineînţeles, dar în primul rând pe baza unei teme comune negociate între şi cu toţi proprietarii de imobile. Altfel spus, de o parte sunt interesele negociate ale proprietarilor de terenuri şi construcţii, exprimate în reglementări juridico-economice şi indicatori spaţiali. Din partea cealaltă soluţiile urbane venite prin funcţiuni mixte, compatibile, soluţii ce urmăresc particularizarea, identitatea urbană a macroinsulei, fără a ieşi din armonia percepută majoritar a întregului oraş. Este limpede, prin comparaţie, noi la Iaşi, dar şi în România, suntem din altă lume. Nu avem cultura negocierii între proprietari şi cu proprietarii pentru definirea cu succes a unei viziuni comune. Nu avem înţelegerea propriilor valori urbane pentru a le prezerva, a le pune în evidenţă şi, mai ales, pentru a le aşeza la baza creaţiei urbane novatoare, capabile să aşeze Iaşul în topul oraşelor care se dezvoltă frumos, spectaculos, specific.

Cineva ar trebui să se ocupe şi de asemenea perspective. Dar cine, unde, când?