Caută 
1 MIN
Călinescu şi regimul comunist s-au înşelat reciproc, aş risca să spun: primul a mimat angajamentul, dar şi-a scris opera şi a reuşit să creeze un climat cultural esenţial în epocă; cel de al doilea l-a izolat, acordându-i funcţii ornamentale şi făcându-l să creadă că este un privilegiat.
Întâmplarea face că, după ce am scris articolul de săptămâna trecută, în care acuzam falsificarea realităţii la care se dedă cotidianul „Adevărul”, numărându-l pe G. Călinescu printre „apostolii lui Stalin”, mi-a căzut în mână o carte cu un titlu mai mult decât incitant: Asaltul cetăţii. Dosarul de securitate al lui G. Călinescu. Ea îi aparţine lui I. Oprişan, vechi cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, din garda celor care au apucat să lucreze sub direcţiunea maestrului. Autorul a avut acces la dosarul de urmărire informativă a lui G. Călinescu, pus la cale de Securitate mai aplicat în 1959-1960.
Odată cu apariţia, ca prin minune, a romanului Bietul Ioanide (1953) şi a campaniei de presă împotriva acestuia şi mai ales odată cu reacţiile informale ale oamenilor de partid cu privire la tematica „legionară” a cărţii, G. Călinescu începe să fie din ce în ce mai atent ţinut sub supraveghere. Fac socotelile: se ocupă de el, în timp, 38 de ofiţeri de securitate şi de miliţie, 20 de informatori, se folosesc şapte case de întâlnire. Trebuie neapărat adăugat că i s-a interceptat corespondenţa, că scriitorului i s-a ascultat telefonul şi i s-a montat în casă aparatură de înregistrare. Există transcrieri ale acestor convorbiri realizate în spaţiul domestic, unde Călinescu se retrăsese în ultimii ani ai vieţii. Acestea sunt cifrele pe care le reţin hârtiile, dar nu putem fi siguri că, aşa cum a ajuns la noi dosarul care însumează 463 de file, el nu reprezintă o „sinteză”, o selecţie tendenţioasă dintr-un material mult mai vast.
Câteva lucruri extrem de interesante reies din consulatarea acestor documente, organizate şi comentate de I. Oprişan. Mai întâi, că regimul l-a perceput pe Călinescu nu ca pe un tovarăş de nădejde, ca pe o persoană de sprijin, ci ca pe un oponent periculos. Pe faţă l-a tratat cu mănuşi: deşi i-a tăiat accesul la mulţime, i-a acordat funcţii decorative, dar în realitate l-a ţinut sub strictă supraveghere. Savantul este înconjurat de informatori (oamenii cei mai apropiaţi din institut îl toarnă sistematic, femeia de serviciu, şoferul sunt prelucraţi în acelaşi scop), este ascultat în propria casă. Pe scurt, este tratat ca un inamic temut al comunismului. Notorietatea sa era mult prea mare pentru ca regimul să îşi permită o soluţie radicală. Nu şi-a permis-o nici cu Blaga, pe care l-a marginalizat şi care, e drept, a avut o reţinere principială şi consecventă. Dar asta nu înseamnă că scriitorul nu s-a simţit ameninţat, că nu a simţit teama, mai ales atunci când colaboratorii săi apropiaţi (Dinu Pillat, Ovidiu Papadima şi alţii) au început să înfunde puşcăriile. Există un paradox trist în toată această poveste, care se hrăneşte din perspectivele total diferite din care analizăm situaţia: pentru unii critici-procurori de după 1990, Călinescu a părut un simbol al compromisului; pentru cei în favoarea cărora ar fi făcut compromisul cu pricina, adică pentru oficialii comunişti, el părea cu totul altfel. Să decupez câteva caracterizări ale securiştilor: „Din tot ceea ce spun colaboratorii lui intimi, reiese că G. C|LINESCU a adoptat o atitudine foarte elastică prin care vrea să-şi păstreze o totală independenţă ca scriitor şi critic literar. El a declarat că orice scriitor conştient de valoarea lui trebuie să-şi păstreze independenţa de gândire şi de creaţie, făcând, în regimul de azi, numai compromisuri neînsemnate care să nu-l angajeze definitiv.” (1958) Este aici, în fond, reţeta eschivării călinesciene din anii „obsedantului deceniu”: mimarea angajamentului, histrionismul ca soluţie de relativizare a atitudinilor oficiale pe care era obligat să le adopte, prioritatea operei, în care nu înţelegea să se adapteze la cerinţele ideologice ale vremii.
Un alt adevăr care azi poate părea straniu este că regimul se temea de Călinescu! Îl suspectau că ar scrie un roman intitulat Ororile comunismului în România, pe care ar dori să îl publice în străinătate. Cele mai multe dintre „sursele” care roiau în jurul său sunt îndrumate să afle unde s-ar ascunde odiosul manuscris. Dacă l-ar fi descoperit, ar fi urmat, fără îndoială, un proces penal. Cert este că sertarele scriitorului chiar nu adăposteau un astfel de text. Dar simpla suspiciune, pe care uneori el însuşi o încuraja, era suficientă ca să determine o întreagă acţiune a Securităţii, foarte densă în 1959 şi 1960. Pe lângă acest posibil gest disident, toate celelalte gesturi ale profesorului, nici ele diplomatice, deveniseră acceptabile: şi că fusese martor al apărării în procesul intentat lui Ovidiu Papadima, şi că scrisese o călduroasă recomandare pentru Valdimir Streinu, aflat pe banca acuzaţilor, şi că îl protejase pe Dinu Pillat, şi că nu ezita să ironizeze figuri-cheie ale aparatului politic (începând cu Gheorghiu-Dej), că îşi făcea cunoscută public nemulţumirea faţă de multe dintre intruziunile ideologiei în problemele literare etc. Dacă scriitorul a fost nevoit să menţină o obositoare echilibristică în relaţiile cu puterea, şi aceasta a pus la cale o strategie de a nu acutiza un nou caz, dat fiind că temperamentul profesorului era cunoscut. Călinescu şi regimul comunist s-au înşelat reciproc, aş risca să spun: primul a mimat angajamentul, dar şi-a scris opera şi a reuşit să creeze un climat cultural esenţial în epocă (apariţiile sale publice, ca şi articolele subversive din presă erau vânate cu aviditate de cei care simţeau nevoia frecventării unor modele autentice); cel de al doilea l-a izolat, acordându-i funcţii ornamentale şi făcându-l să creadă că este un privilegiat.
În fond, ce a câştigat Călinescu din partea autorităţilor comuniste? Este el un privilegiat al epocii? Nu ezit să răspund negativ. A primit flori de la Gheorghiu-Dej, cu prilejul onomasticii? Mare privilegiu, pe lângă care faptul că a fost victima unor campanii de presă, că a fost scos de la catedră şi înlocuit cu un dentist (Ion Vitner), că a fost permanent supravegheat, că i s-a interzis într-o vreme semnătura, că i s-a cerut până la absurd rescrierea multor pasaje din Scrinul negru pentru a putea fi publicat, că i s-au cenzurat, în pofida demonstraţiilor sale de revoltă, destule articole (parcă aud vocea unor curajoşi de după război: „Trebuia să refuze! De ce nu a făcut-o?”), că i s-a scormonit în intimitate, că a fost trădat de cei mai apropiaţi colaboratori – sunt bagatele, accidente… Călinescu nu este un profitor al regimului comunist, ci un caz tragic deturnat de acesta de la traseul său firesc!
Avem un Călinescu privit din perspectiva Securităţii: un scriitor neînregimentat, periculos, subversiv, ba chiar periculos. Orice altceva, dar nu un aliat.
Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi
Publicitate și alte recomandări video
