Erori care schimbă lumea

Haideţi să ne imaginăm următoarea situaţie: un vapor este avariat şi se scufundă în mijlocul oceanului; doar un singur pasager reuşeşte să îşi salveze viaţa şi ajunge înot pe ţărmul unei insule; insula, precum şi apele din jurul ei până la o distanţă de un kilometru de ţărm, se află în proprietatea legitimă a unei persoane care nu îi permite naufragiatului accesul pe proprietatea sa. E limpede că proprietarul insulei respectă principiul nonagresiunii: el nu iniţiază nici un act de agresiune împotriva naufragiatului prin aceea că nu îi permite accesul pe proprietatea sa. (Dimpotrivă, dacă naufragiatul s-ar opune deciziei proprietarului, el ar fi cel care al încălca principiul nonagresiunii). Este iarăşi limpede că, în felul acesta, soarta naufragiatului ar fi pecetluită.

Majoritatea libertarienilor ar spune: asta e, nimeni nu poate fi ţinut responsabil pentru ghinioanele altora. Aşa este. Numai că moartea naufragiatului ar fi putut fi evitată dacă proprietarul insulei ar fi luat altă decizie. Şi el chiar ar fi putut lua altă decizie dacă ar fi ţinut cont de următorul principiu etic, pe care îl voi numi principiul asistenţei: „fiecare om trebuie, dacă acest lucru îi stă în putere, să acorde asistenţă altora în situaţii de urgenţă”. Nerespectând acest principiu, proprietarul insulei este blamabil din punct de vedere etic, chiar dacă el nu a încălcat principiul nonagresiunii.

Haideţi acum să ne imaginăm şi o altă situaţie. Un copil ceva mai aventuros se caţără pe un gard, îşi pierde echilibrul şi cade pe proprietatea împrejmuită de respectivul gard. Câinele care păzea proprietatea se repede asupra copilului. Alertat de lătrăturile câinelui său şi de ţipetele copilului, proprietarul iese din casă şi urmăreşte plin de interes scena. În acelaşi timp, un trecător care urmărise şi el scena sare la rândul său gardul, în ciuda faptului că proprietarul îi interzice s-o facă, şi salvează copilul din colţii câinelui.

Dacă în primul exemplu, cel cu naufragiatul, principiul nonagresiunii şi cel al asistenţei nu intrau în conflict, deci puteau fi respectate simultan de către proprietarul insulei, în cel de-al doilea conflictul dintre ele este evident. Trecătorul trebuie să încalce fie principiul nonagresiunii (ignorând interdicţia impusă lui de către proprietar), fie pe cel al asistenţei (hotărând să nu salveze copilul). În exemplul meu, trecătorul decide să salveze copilul. Astfel, proprietarul curţii şi al câinelui respectă principiul nonagresiunii şi îl încalcă pe cel al asistenţei – şi invers, trecătorul respectă principiul asistenţei, dar îl încalcă pe cel al nonagresiunii.

Rezultă de aici că trebuie să îi considerăm blamabili din punct de vedere etic pe amândoi? Nu cred. Singurul care putea respecta simultan ambele principii este proprietarul. Pentru că refuză să o facă, el devine blamabil din punct de vedere etic. În acest context, trecătorul nu mai are altă soluţie decât să încalce unul din cele două principii. Pe de altă parte, proprietarul nu doar că nu respectă principiul asistenţei, dar le interzice şi altora să îl respecte (refuzul său de a permite accesul trecătorului pe proprietatea sa pentru a salva copilul echivalează cu o astfel de interdicţie). Prin urmare, proprietarul este de două ori blamabil din punct de vedere etic. Din punctul meu de vedere, decizia trecătorului (cea de a salva totuşi copilul) este corectă, întrucât vine ca răspuns la o interdicţie pe care nimeni nu are dreptul să o impună. Dacă, dimpotrivă, trecătorul ar fi decis să nu salveze copilul, ar fi fost la fel de blamabil ca şi proprietarul. Prin urmare, singurul personaj blamabil din cel de-al doilea exemplu este, după mine, proprietarul câinelui şi al curţii.

Însă indiferent dacă am dreptate sau nu, poziţia fundamentalistă (conform căreia ori de câte ori apare un conflict între principiul nonagresiunii şi un alt principiu etic trebuie să respectăm doar principiul nonagresiunii) nu se susţine. Pentru că principiul nonagresiunii nu este singura regulă universală şi deschisă care înglobează presupoziţiile ontologice libertariene şi, după cum am văzut în exemplul cu naufragiatul, respectarea doar a acestui principiu nu ne face imuni la blamul etic.

Să presupunem însă că am totuşi dreptate în analiza de mai sus şi că există situaţii şi circumstanţe în care principiul nonagresiunii poate fi încălcat fără ca asta să conducă la anularea ordinii libertariene, ci dimpotrivă, această încălcare să fie un mijloc de menţinere a respectivei ordini. Atunci, oricât de şocant ar suna asta pentru unii, nu mai există nici un temei pentru a considera că există un raport de opoziţie între ordinea libertariană şi cea statală.

Libertarienii se opun Statului sub motiv că acesta încalcă în mod necesar principiul nonagresiunii (bunăoară, prin sistemul de taxe şi impozite obligatorii). Dar dacă încălcarea acestui principiu este, în anumite circumstanţe, corectă din punct de vedere etic şi necesară pentru menţinerea unei ordini libertariene, atunci nu mai putem vorbi decât despre o ordine statală integrabilă, în general, în ordinea libertariană. Cu alte cuvinte, nu Statul ca atare se opune ordinii anarhice, ci doar anumite tipuri de ordine statală. Ceea ce înseamnă că analiza Statului, aşa cum o găsim în literatura libertariană, este pripită şi superficială.