Escrocheria nigeriană

Într-o dimineaţă, în căsuţa mea de e-mail a poposit un mesaj din partea domnişoarei Amanda Kipkalya Kones. Vi s-a întâmplat vreodată să ştiţi prea bine ce conţine un mesaj electronic înainte de a-l deschide şi, cu toate acestea, să-l citiţi? Cu lacrimi în ochi şi cu inima zdrobită de durere, domnişoara Amanda mă implora să-i acord prietenia şi ajutorul, taman lucrurile cel mai mai greu de obţinut în ţara lui Papură Vodă.

Nu ştiu de ce, mi-am adus pe loc aminte de o poantă (nu de Ponta!): cică un negru tânăr şi semeţ se plimba prin Cucuieţii din Deal, admirând frumuseţile locale ale paradisului carpato-danubiano-pontic. Neavând ce face, o babă curioasă îi dă bineţe şi-l ia la mestecat: – De unde eşti, măi ţâcă?, îl descusu baba pe drumeţ. – Din Gabon, mătuşă!, îi răspunse, glumind, călătorul. – Bine, bine, din Gabon, din Gabon, da’ a cui din Gabon eşti?, continuă, netulburată, baba.

Domnişoara Amanda nu era din Gabon, ci din Kenya. Era fiica preaiubită şi unica moştenitoare a unui defunct ministru al transporturilor care pierise într-un accident de avion după ce-i lăsase fetei – în limba română nu există un mult-mai-mult-ca-perfect – o moştenire de câteva milioane de cocolino. Deşi nu preciza cum reuşise decedatul să strângă dolăreii şi să îi dosească discret la bancă, domnişoara Amanda avea nevoie urgentă de prietenia şi de ajutorul meu pentru a scoate mălaiul din cont în vederea transferului în Românica. În schimbul micului şi discretului meu serviciu, aş fi primit o recompensă financiară care le-ar fi permis copiilor copiilor copiilor mei să trăiască fericiţi dincolo de cele mai adânci bătrâneţi. Tot ce trebuia să fac era să-i trimit tristei domnişoare Amanda nişte leuţi, vreo câteva mii, să poată demara procedura de transfer.

Am gândit şi eu ca Moromete, „N-am!”, apoi am delete cu seninătate misiva electronică. În timp ce cugetam dacă există pe această lume fericiţi cu duhul care chiar pun la inimă suferinţele şi milioanele domnişoarei Amanda, m-a trăsnit o epifanie pe care îndrăznesc să o mărturisesc cititorilor acestui colţ de pagină.

Scrisoarea nigeriană, aşa se numeşte epistola fictivei domnişoare Amanda Kipkalya Kones, este o veche escrocherie ale cărei rădăcini pot fi căutate în farsele din secolul al XVI-lea. Lumea era mai şugubeaţă pe atunci! Prin asemenea păcăleli se face apel la bunăvoinţa, încrederea şi discreţia cuiva pentru a stoarce diverse sume de bani. Şarlatanul trebuie să fie un impostor oportunist, abil şi cu limba dulce (că mult aduce), iar victima, iertaţi-mi caracterizarea, un bleg naiv şi credul, adică acea specie de om care e dispus să-şi depună economiile la Caritas, cugetând că dacă va depune un leu va primi, după o vreme, şapte-n loc. În caz că portretul escrocului şi cel al escrocatului vă par familiare, să ştiţi că nu e vina dumneavoastră, ci a mediului în care trăim.

Trăim într-un ochi de lume în care mulţi se înşală pe sine şi pe Dumnezeu de zile, zicându-şi că feţi-frumoşi cu stele-n frunte ca ei n-a mai văzut universul. Apoi, sunt alţii care, tot înşelând, au făcut carieră şi au ajuns ca păduchele-n frunte. Aceşti nigerieni mioritici pe care, vorba cronicarului, îi întâlnim acolo unde nici cu gândul nu gândim, au făcut avere şi conduc ţara, iar gloria şi blazonul lor constau din a duce lumea cu vorba, cu preşul, cu zăhărelul, cu fofârlica ori cu ce se mai poate găsi în ograda încăpătoare a limbii păcălelilor. Pentru astfel de indivizi, pungăşia e modus vivendi, iar trasul în piept, cea mai lucrativă meserie.

Unii din marii noştri patrioţi contemporani ne-au arătat cu vârf şi îndesat de câte girofare e nevoie pentru ţine aprinsă flacăra olimpică a interesului naţional, alţii au spoliat cu succes sistemele vieţii publice. La noi, cea mai frecventă infracţiune săvârşită cu fapta e furtul, iar cea mai răspândită infracţiune săvârşită cu mintea şi cu vorba e escrocheria românească, mult mai isteaţă decât cea nigeriană. Avem procurori care combat corupţia pentru că o instituţie cu rolul de a preveni corupţia ar fi complet inutilă. Cum să previi ceea ce e deja inoculat în ADN-ul naţional? Zic unii că românii ar fi nigerienii sau brazilienii Europei, dar aceasta sunt doar figuri de stil ale aparenţei. De fapt, pe aceste plaiuri trăieşte de mai multe mii de ani o specie nouă, un produs superior al evoluţiei, homo romaniensis, făuritorul cosmosului, inventatorul fotonului şi adeptul marelui şi eternului întuneric. Oare bunului Dumnezeu nu-i este frică când ia aminte la zămislirea atotputernicelor sale mâini?

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi