Caută 
1 MIN
Un festival de teatru devine o componentă centrală în definirea identităţii culturale a unui oraş, a unei regiuni, uneori chiar a unei ţări. Drept dovadă, avem prestigioasele festivaluri naţionale sau internaţionale, din ţară şi din străinătate, şi e inutil să le mai numesc, din teama de a nu omite vreunul.
Soarta festivalurilor de teatru din Iaşi pare să nu fie una tocmai fericită.
În loc să evolueze, se pierd de la un an la altul, din motive necunoscute mie (nu îmi place să îmi bag nasul în treburi administrative, politice sau contabiliceşti). Deşi uneori selecţia de spectacole a fost una de excepţie şi chiar dacă exista potenţial pentru continuitate. De amar de vreme, un asemenea deznodământ trist nu poate fi decât descurajant. Cu atât mai mult cu cât ţi se aruncă în nas formule de genul ”Dacă voi la Iaşi aţi rămas fără festival de teatru, ce să vă fac…”, şi nu din partea reprezentanţilor vreunui festival pe care l-aş înscrie pe lista ilustrativă a primului paragraf de mai sus. Nu e că am rămas fără festival(uri), ci că nu avem un festival de teatru care să acorde o marcă acestui oraş, fără îndoială cultural, dar prea puţin competitiv în acest sens, ”aici, la porţile beznei”.
EuroArt avea iniţial un profil bine conturat (festival de comedie) şi umplea sălile de spectacol de tineri, timp de o săptămână, în luna mai. Ulterior, numărul montărilor cu renume, pe text clasic, dar care nu excelau neapărat ajunseseră să izoleze genul de spectacol care crease de la început caracterul festivalului. Astfel că, deopotrivă lăudabil şi criticabil, s-a menţinut din 2006 până în 2013 inclusiv, dispărând încet, dar sigur de pe firmament, până la extincţie în 2014. Anul acesta revine, însă nu în forţă, ad hoc (foarte multe modificări în program au loc chiar în timpul desfăşurării) şi ca un conglomerat de teatru profesionist (cum ar fi Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoşani sau Teatrul ”Nottara” din Bucureşti) şi de amatori (în deschidere, trupa de teatru ”Republica Veche”, a Universităţii Tehnice ”Gheorghe Asachi” din Iaşi), de teatru instituţional (de exemplu, Teatrul ”Jean Bart” din Tulcea) ori independent (Chris Simion/ Theatre and More, Andrei şi Andreea Grosu/ UnTeatru), de teatru propriu-zis şi lectură dramatică (Octavian Jighirgiu) ori recital pe muzica folk (Andrei Maftei, Cezar Popescu, Adi Beznă), alături de manifestări conexe (conferinţă, lansare de carte, concert).
Să zicem că s-a încercat o formulă de integrare a unui festival de teatru în cadrul unui festival mai amplu (Festivalul Internaţional al Educaţiei). Motivele de apreciere a laturii de concert folk nu sunt doar subiective (alături de Emeric Imre, cu mimica-i expresiv-teatrală şi măiestria într-ale chitarei, o sală întreagă intonează refrenul de la ”Nebun de alb” sau râde la piesele muzicale parodice). Deşi mă bucur de fiecare dată când speciile teatrale se îmbogăţesc (eu însămi am redenumit câteva şi voi continua să o fac), spectacolul de teatru-folk nu-i decât o improvizaţie, însoţită de un recital folk, în cel mai bun caz potrivit pentru o scenă de teatru pentru copii, atunci când intră în joc tema din titlu (”Mai bine cântăm la pisici miau, miau!”) şi costumaţia; în schimb, poemele sunt bine alese şi recitate/ interpretate vocal şi instrumental.
În ceea ce priveşte latura strict teatrală a festivalului EuroArt 2015, aduc în atenţie trei spectacole: Studii despre iubire (după eseurile cu acelaşi titlu de Ortega Y Gasset), în regia lui Chris Simion, Scrisoare către Casandrade Pedro Eiras, regia: Andrei şi Andreea Grosu, şi 20 de minute cu îngerul de Alexandr Vampilov, regia: Ion Sapdaru.
Toate cele trei montări, fiecare într-un fel aparte, constituie câte un paradox. Studii despre iubire renunţă la latura reflexivă a autorului-pretext, lansând aforisme despre iubire (vorbind de aforism, ne referim deja la sentinţe gata fabricate), în contextul unui spectacol de teatru-dans, cu scurte pauze recitative, în care regăsim cam tot ceea ce e în trend în mediul teatral occidental, dar în doze mici (beat box, dans de la balet modernizat la mişcări pe ritmuri lăutăreşti, pantomimă, light design competitiv, proiecţii). Se începe cu redarea unor arhicunoscute definiri ale iubirii, continuând cu un minisondaj în rândul publicului (tot înspre definirea dragostei), momente puţin legate de cele peste 10 scene scurte (demarcate prin modificări ale luminilor), construite din oximoroane artistice reuşite (proiecţie de secvenţă de film romance, Gone with the Wind, ca suport pentru momente de spectacol parodice; seriozitatea maximelor şi comedia situaţiilor sau invers, traducerea dramaticului unor situaţii de cuplu prin joc şi mişcare care declanşează râsul).
Scrisoare către Casandra e un duet-duel între două personaje, între două stări de spirit (luciditate, ajungând la divinaţie, pe de o parte, la nebunie, pe de altă parte), cu un decor voit uzat, amintind cumva pe dos de bucătăria modulară ultrasofisticată tehnic din Femeia mării, susţinut de jocul celor doi actori (Liviu Pintileasa, Cristina Casian), ale căror replici devin grimasă, clocot, crispare; repetiţiile, prezenţa în absenţă în acelaşi spaţiu a personajului masculin, circularitatea, evitarea pronunţării concluziei (finalul poate fi doar dedus) sunt doar câteva dintre calităţile acestui spectacol. Paradoxală e asocierea dintre interpretare accentuată şi expresivitate interiorizată.
20 de minute cu îngerul reprezintă consecinţa primei colaborări a regizorului ieşean cu trupa Teatrului ”Jean Bart” din Tulcea, o bine-venită surpriză în festival, una dintre modificările ad hoc, anunţate în ultimul moment. O montare clasică se construieşte pe acorduri muzicale ruseşti prin acumulare treptată (bulgărele de zăpadă), cu două descărcări la final, marcate de modificări ale luminilor (momentul cu vioara, dispariţia străinului). În schimb, tema este pur şi simplu actuală: mai putem crede astăzi în acte dezinteresate/ cristice/ din compasiune? În spatele unui dar/ gest aparent gratuit şi nevinovat nu se ascund crimele atroce pe care ni le putem imagina, însă un motiv trebuie să existe (să-l numim remuşcare). Suntem oameni pentru că judecăm în aceşti termeni faptele noastre ori pe cele ale semenilor; în caz contrar, am fi fiare sau îngeri. De multe ori, aceste două categorii între care pendulăm nu ne sunt deloc străine (de exemplu, dragostea necondiţionată invocată de Sf. Augustin sau homo homini lupus, explicitat de Hobbes). Paradoxală devine compoziţia următoare: montare clasică, joc dinamic, epicizarea meditativului, comedie cu miez contemplativ, întrebări actuale.
(Festivalul EuroArt, în cadrul FIE, director: Adi Afteni, 24-31 mai 2015, Iaşi)
Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală
