Ficţiuni cotidiene

În diverse dicţionare explicative, cuvântului ficţiune îi este asociat sensul „produs al imaginaţiei, fără model corespunzător în realitate”. În raport cu acest sens, ficţiune mai înseamnă şi „disimulare voită întreprinsă cu scopul de a păcăli” sau „proiecţie imaginară prin care se maschează sau se înfrumuseţează realitatea”. Conform reperelor etimologice înregistrate într-unul din dicţionarele-tezaur ale limbii franceze (Le Trésor de la Langue Française Informatisé), fasciculul de sensuri amintite este legat de un nucleu semantic medieval: „înşelătorie, păcăleală”. Am făcut aceste precizări pentru a arăta că sfera de cuprindere a termenului ficţiune depăşeşte cadrele artelor. Nu doar artiştii sunt creatori de ficţiune. Orice individ înzestrat cu abilitatea de a plăsmui imagini care, în diverse contexte, devin substitute credibile ale realităţii este un artizan de ficţiune.

Politicienii sunt mari fabricanţi şi consumatori de ficţiune. Plăsmuirea de scenarii este o dominantă a activităţii lor. Pentru ei, realitatea este doar fundaţia în care se ancorează fabricaţiile menite să îi crediteze în faţa electoratului. Aşa cum scamatorii sau escrocii ţes poveşti aparent reale, tot astfel politicienii fabrică perpetuu reuşite şi realizări menite să dovedească alegătorilor că ei sunt oameni morali, cinstiţi, săraci şi permanent preocupaţi de binele celor mulţi. Şi, trebuie să recunoaştem, mulţi politicieni se dovedesc foarte inventivi atunci când se pune problema fabricării de ficţiuni.

De ce devin aceşti gestionari de realitate mari fabricanţi de plăsmuiri? Singura ipoteză pe care am putea-o formula deocamdată este aceea că pe măsură ce politicianul urcă spre vârful lanţului său trofic, eliminând obstacolele de orice fel care îi stau în cale, contactul său cu realitatea se dizolvă progresiv.

Văzută din vârful piramidei puterii, realitatea devine tot aşa de lipsită de detalii şi de consistenţă precum un peisaj terestru văzut fugitiv printr-unul din hublourile staţiei orbitale. Pe măsură ce îi înghit pe cei de deasupra lor spre a le lua locul, indivizii din această specie suferă modificări din ce în ce mai pronunţate ale mecanismelor de percepţie a realităţii.

Viaţa lor se desfăşoară în clădiri enorme, dar izolate de comunitate, cu geamuri mari, dar acoperite de draperii groase, cu intrări multiple, dar deloc conectate la mişcările sociale. Ori de câte ori văd la televizor cadre cu şedinţe ale politicienilor mă cutreieră o vagă senzaţie de greaţă claustrofobică. Săli imense, iluminate artificial, falsa poză de responsabilitate în faţa istoriei, concordia dintre lupi costumaţi în blană de oaie, apetitul enorm pentru reflectoare şi prim-planuri, toate acestea te duc cu gândul la o confrerie de zombi fain costumaţi, care au schimbat vrabia trăirii în real cu cioara unei come induse şi întreţinute artificial. Contactul cu exteriorul e permanent întreţinut de maşinării complicate de asigurare a vieţii, de la temperatura constantă şi aerul condiţionat din încăperi până la informaţiile din afară care le parvin sub formă de date numerice succesiv filtrate. Iar când realul e convertit în numere, el îşi pierde orice atribut concret.

Dacă trebuie să îşi părăsească birourile ca nişte sarcofage, lucru care se întâmplă numai când ei consideră că s-a petrecut ceva ieşit din comun, aceste fiinţe aparent umane călătoresc cu bolizi din al căror mers peisajul nu e nimic altceva decât o suită de naturi moarte. În cursul deplasării lor prin lume, birocraţii politici nu mai au timp să vadă ce se întâmplă în jur. Timpul lor preţios (time is money) e consumat cu ritualuri şi jocuri strategice, generatorul primar de ficţiuni fiind întrebarea „ce-i de făcut dacă se întâmplă aia, ori aia, ori ailaltă?”.

Ca şi birourile, locuinţele reprezentanţilor acestei specii sunt mausolee care glorifică lipsa de legătură cu realul. Ziduri sau garduri înalte, împodobite cu turnuleţe din care clipesc orbeşte camere de luat vederi, împrejmuiesc proprietăţi bine izolate de umanitatea înconjurătoare. De securitatea acestor habitate nu foarte diferite de mediile pe care le vedem prin filmele cu nave spaţiale se ocupă alte forme superioare de viaţă, contaminate şi ele de racordarea îndelungată la sistemele de întreţinere artificială a vieţii.

Nu e curată ironie faptul că tocmai indivizii dispuşi să renunţe la legăturile fireşti cu realul au ca sarcină critică de lucru asigurarea bunului trai pentru ceilalţi? Nu e anapoda că o entitate care se îndepărtează de propria umanitate ajunge să asigure cele mai bune condiţii de viaţă pentru ceilalţi? Nu e susul în jos faptul că liniile directoare ale realităţii sunt stabilite nu prin imersiune în real, ci printr-o teribilă şi, de multe ori, sterilă activitate de experimente cu destinele celor mici, mulţi şi neştiuţi?

Prea ocupaţi cu devorarea duşmanilor de clasă, prea absorbiţi de scenarii, rezolvări posibile şi soluţii ipotetice, prea dependenţi de date tehnice menite să suplinească lipsa lor de legătură cu realitatea, aceste creaturi cu viaţă artificială dezvoltă şi procesează ficţiuni pe bandă rulantă. Din când în când, asemenea astronauţilor scăpaţi din chingile gravităţii, dar covârşiţi de nostalgia ei, dau glas propriei uluiri: „uau, ce senzaţie incredibilă!”. Iar noi, cei mici, mulţi şi sătui până-n gât de atâta lipsă de realism, îi credem pe cuvânt, pentru că nici o ficţiune nu există fără dicţiune. Vorba ceea: mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte nimic.

Ioan Milică este lector universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi

Publicitate și alte recomandări video