Frumuseţea sacrificiului

Ce caută frumuseţea în viaţa noastră? Un copac frumos, un animal, o melodie. Frumuseţea îţi dă un sentiment de neputinţă, abandon şi frustrare în acelaşi timp, o frustrare imensă pentru că realizezi, în momentul contemplării, că nu poţi niciodată asimila cu totul acea frumuseţe, acea stare pentru a o ţine cu tine mereu, este ceva trecător şi dureros de nedrept. Ilogica frumuseţii te bulversează, nedreptatea ei te sugrumă. Efectele ei sunt atât de puternice şi incontrolabile, încât te miri cum de nu intervine poliţia. Ce caută frumuseţea liberă pe stradă, în parcuri, pe câmpii? Are permis? Cum e posibil aşa ceva? Nu este admisibil… De ce marijuana este interzisă, iar frumuseţea nu?… Uitaţi-vă la oameni cum întorc capul teleghidaţi, cum se opresc din drum şi cască gura, cum uită de unde au plecat şi unde merg. De la mic la mare, de la vlădică la opincă, toţi sunt vrăjiţi, iar statul nu face nimic…

Ai vrea ca frumuseţea să devină utilă cumva, să se transforme în ceva palpabil pe care să îl poţi depozita undeva departe de degradare, într-o bancă din Elveţia, să genereze măcar curent sau să purifice apa de la robinet. Şi cu cât realizezi că totul e o trăire de moment, fără niciun sens sau finalitate, cu atât dorinţa ta de a întârzia în contemplare este mai mare. Timpul ţi se pare din motive necunoscute câştigat în favoarea unui ideal împlinit, aşteptarea şi uitarea celorlalte lucruri de pe pământ sunt ceva firesc. Întârzii mult cu privirea, cu auzul, cu atingerea pe obiectul înzestrat cu frumuseţe şi simţi că locul tău e acolo şi că nu există nimic rău în ceea ce faci. Îţi regăseşti fragmente întregi din cel care eşti în lucrul respectiv şi de aceea te consideri apropiat într-un sens foarte intim de el. Ai vrea ca totul să fie numai al tău, subiectivismul din tine atinge cote paroxistice, devii posesiv şi gelos ca o fiară.

Frumosul este şi bine, şi adevăr, şi drept în acelaşi timp, are atâtea forme încât nu mai ştii unde se termină şi începe urâtul. Hipnoza frumosului ameţeşte atât de mult conştientul, încât bietul om se vede nevoit să se descurce într-un hăţiş de stări şi senzaţii incerte, dar „frumoase”, stârnite de o arsură asemănătoare focului… Se ajunge astfel la situaţii absurde: să îi placă lucruri groteşti, să caute vulgaritatea, să se simtă bine în ridicol etc. Unde se termină frumosul natural şi începe cel artificial, indus? Tirania frumosului face tot posibilul ca binele şi adevărul să dispară şi să rămână doar ea, pentru că îşi este suficientă ei înseşi.

Frumosul este divin tocmai pentru că nu poate fi explicat, este infinit în bogăţia senzaţiilor ce le generează şi din această cauză, sacrificarea lui este un păcat. De aceea aproape orice lucru poate fi mai degrabă numit frumos ori urât decât nedrept sau neadevărat. Copiilor li se zice mereu cu degetul ridicat: „Nu-i frumos să faci asta, să vorbeşti aşa etc.” În loc să li se zică „nu e corect, nu e sănătos, nu e bine”. Frumos este pe limba lor, adică instinctual, primitiv.

Cumva asemănător este atunci când consideri sacrificiul drept frumos. Ce caută sacrificiul în viaţa noastră, te întrebi? De ce atunci când ceva bun şi drept este anihilat printr-o acţiune violentă e considerat de bine, adică frumos? Lacrimi de fericire şi adoraţie ţi se preling pe obraji şi îţi vine să urli de o plăcere dureroasă. Te doare îngrozitor, dar te simţi eliberat, fericit. E total absurd. Sacrificiul lui Iisus, al mieilor, al timpului, al sănătăţii. Nu e bine, corect, drept, dar e frumos pentru tine, pentru copiii tăi, pentru eternitate. Este emoţionant. Mai degrabă eşti în stare să negociezi cu divinitatea păstrarea ta în amintire drept cineva frumos la suflet sau la trup, decât unul cinstit, harnic, corect. Este indicat să sacrifici un lucru logic pentru unul ilogic, dar apreciat, nu? Omori cu alte cuvinte tot restul din tine, are loc un omor acolo, devii ucigaş. Ceva de-al tău sau cineva de afară trebuie neapărat să moară. De cele mai multe ori moare binele sau adevărul.

Sunt atâtea exemple, practic la fiecare colţ de stradă întâlnim ilustrarea ideilor acestora. Sacrificiul este, aşadar, un act cât se poate de egoist din partea cuiva. Este rezultatul unei negocieri la sânge, rezultatul fiind în avantajul celui sacrificat. Nu degeaba se vorbeşte despre egoismul altruistului. Faci un lucru pentru altcineva fără a cere nimic în schimb, nimic decât bucuria, plăcerea, frumuseţea sacrificiului tău.

Iată de ce sacrificiul este obligatoriu în lume. Pornind din casa noastră, ajungând în vârful muntelui sau în adâncul oceanelor. Oricum nu poţi păstra toate bunurile şi frumuseţile pe care le deţii în mod constant toată viaţa ta; pe unele va trebui să le ucizi pentru o ciozvârtă consistentă de divinitate.

Ce e şi mai ciudat e că de foarte multe ori un lucru cu adevărat frumos, sublim nu poate apărea decât în urma unui sacrificiu. E aproape o regulă. De la frumuseţea primăverii, izbânda căldurii asupra frigului până la naşterea unui copil, răsărirea unui pom, admiterea la facultate. Trebuie chin, trebuie durere, sânge, moarte chiar.

E vremea Paştelui şi ideea principală a acestei sărbători este a sacrificiului de toate felurile posibile în favoarea frumuseţii. N-ar fi rău să ne gândim un moment la ce a ajuns să însemne frumuseţea în viaţa noastră, cât de mult am uitat de ea sau am neglijat în favoarea „binelui” sau „adevărului”. Pentru că fără frumuseţe, adică fără divin şi speranţă incertă nu merită să trăieşti.

Astfel suntem noi, iar dacă va veni o zi când frumosul va fi oficial sacrificat în favoarea binelui şi adevărului, atunci s-a zis cu noi…

Briscan Zara este scriitor şi publicist