Handicapaţi de lux

Termenul handicap sună foarte neplăcut în urechile iubitorilor de corectitudine politică, motiv pentru care este inclus într-o clasă mai amplă de cuvinte stigmatizate pentru potenţialul lor ofensator. Elementul unificator al acestor „otrăvuri” lingvistice, prea multe pentru a fi inventariate în aceste rânduri, este nevinovatul dizabilitate. Un handicapat e o fiinţă văduvită de o abilitate şi nu e nimic insultător în această descripţie. Aşa-i de când lumea şi pământul. În mod natural, unii au prea multe abilităţi, iar alţii sunt lipsiţi de ele. Ofensa apare atunci când o persoană cu toate abilităţile la purtător este în chip nedrept considerată ca neavându-le. Pe înţelesul celor care pricep greu şi uită imediat, ofensa are următorul curs: cineva îi zice altcuiva „handicapatule”, însă acel altcineva e în depline facultăţi fizice şi psihice şi, prin urmare, are tot dreptul să se considere jignit sau chiar să îl handicapeze, la rându-i, pe preopinent.

Să observăm cum funcţionează în câmpul societăţii româneşti asemenea delimitări semantice de principiu. În urmă cu două zile, portalul investigatiimedia.ro a publicat o anchetă în care se arată că dl. Iulian Câmpeanu, soţul ilustrei doamne Mariana Câmpeanu, actuala ministră a Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, primeşte de nouă ani de zile pensie şi indemnizaţie de însoţitor ca urmare a încadrării în gradul 1 de invaliditate. Cei lipsiţi de abilitate comprehensivă sunt rugaţi să ia la cunoştinţă că, în păsăreasca juriştilor, gradul 1 de invaliditate „înseamnă pierderea totală a capacităţii de muncă, dar şi a capacităţii de autoservire şi pensionarul respectiv necesită îngrijire şi supraveghere permanentă din partea altei persoane”. Dacă ar fi să transpunem în limba strămoşească această definiţie, am spune că un om e atât de lovit de soartă încât nu mai poate să facă nimic, rămânând ca altcineva să aibă grijă de nefericitul sărman.

Portalul investigatiimedia.ro ne mai informează că dl. Iulian Câmpeanu, de altfel om în putere, a fost dizabilitat chiar de soţia dumisale, pe vremea când actuala doamnă de la conducerea ministerului menţionat era şefa Casei Judeţene de Pensii Ilfov. În calitate de director al respectivei case de pensii, doamna i-a aprobat domnului cererea de acordare a pensiei de invaliditate în grad maxim, după ce un medic a constatat că lista de suferinţe a domnului l-ar băga în groapă până şi pe Lazăr cel abia înviat din morţi. Iată câteva dintre dizabilităţile constatate: steatoză hepatică, aritmie, ulcer duodenal cronic şi, Doamne fereşte!, lacunarism cerebral. Cei handicapaţi de contactul cu neologismul medical sunt rugaţi să ia la cunoştinţă că lacunarismul cerebral se referă la apariţia în timp a mai multor accidente vasculare mici care provoacă spaţii nefuncţionale în creier. În cuvinte simple, dacă ograda nu mai e udată, o năpădeşte buruiana.

Luând aminte la exemplul doamnei Câmpeanu care şi-a dizabilitat cu bună ştiinţă soţul din dorinţa curat creştinească de a-i oferi acestuia o viaţă mai bună, merită, cred, să ne întrebăm cât de insultătoare poate fi considerată o asemenea decizie de handicapare cu premeditare.

Jignirea teribilă pe care doamna ministră i-a adus-o soţului a fost spălată cu un mic purcoi de bani. Conform portalului investigatiimedia.ro numai indemnizaţia pentru însoţitor a soţului incapacitat a depăşit, până în prezent, jumătate de miliard de lei vechi. Mai departe, pe cât de dizabilitat este domnul în acte pe atât de abilitat este în viaţa de zi cu zi. Domnia sa e om de afaceri şi are viaţă socială deplină. Merge la nunţi, are grijă de urmaşi şi se preumblă liniştit pe stradă, cu şi fără însoţitor. Pe scurt, pare să aibă toate abilităţile necesare unei bune funcţionări a organismului. Faptul că în acte e handicapat i-a adus domnului certe beneficii, dacă ne prefacem că uităm insulta pe care doamna i-a adresat-o prin aprobarea cererii de pensionare pe motiv de dizabilităţi atât de grave încât nici Domnul nu s-ar încumeta să mai spere la vreo minune.

În faţa acestui caz de bolnav închipuit care l-ar lăsa perplex până şi pe nemuritorul Molière, opinia publică nu are nici o reacţie.

Nimeni nu scuză, nimeni nu acuză. Nimeni nu protestează, nimeni nu se revoltă. ONG-urile care protejează interesele oamenilor cu abilităţi consideră, probabil, că nu e treaba lor să se implice în această monumentală farsă cu fonduri de protecţie socială, iar asociaţiile de protejare a intereselor persoanelor cu dizabilităţi au, probabil, alte treburi decât să picheteze Ministerul Muncii.

Dacă în această ţară realitatea ar fi avut contururi cât de cât normale, valul de indignare publică ar fi avut, poate ca efect, o demisie guvernamentală. Însă opinia publică nu mai sancţionează de multă vreme măgăriile sfidătoare şi profund insultătoare faţă de condiţia oamenilor cu adevărat loviţi de soartă şi atunci se cuvine să ne întrebăm de ce nu mai există reacţie.

Răspunsul, dragi cititori, e relativ simplu de formulat şi greu de digerat. Din cele 28 de state membre ale Uniunii Europene, România ocupă un fruntaş loc doi la capitolul sărăcie. Numai bulgarii, zice-se, sunt mai săraci decât noi, deşi am vaga bănuială că săracii noştri sunt totuşi mai mulţi decât ai lor. Suntem marii sărmani ai Europei, un popor cu milioane de dizabilitaţi. Suntem inapţi. Chiar debilitaţi. Suntem aşa de incapacitaţi că fiecare visează la clipa în care un membru al familiei, odată ajuns într-o poziţie înaltă, va deveni agentul providenţial al unei handicapări atât de severe încât nici cele 500 de milioane ale Begumei nu ar putea compensa o asemenea cumplită nevolnicie.

Ce să mai lungim vorba? La noi, până şi handicapul cel mai sever e un lux! Să ne fie de bine!