Hipermodernitatea şi estetizarea lumii

Între cărţile procurate cu ocazia ultimului desant parizian, una cel puţin (Gilles Lipovetsky, Jean Serroy L’esthétisation du monde. Vivre à l’âge du capitalisme artiste, Gallimard, 2013) ar merita, cu siguranţă, un plus de atenţie. Care să fie motivul? Mai întâi, felul în care este descrisă şi analizată funcţionarea sistemului capitalist. Autorii tomului în cauză lasă impresia că renunţă la tonul plângăcios, pesimist şi catastrofic, cu care ne-au obişnuit criticii înverşunaţi. Potrivit acestora, capitalismul s-ar face vinovat de actuala stare deplorabilă a lumii, de urâţirea ei continuă. Frumuseţea este într-un evident recul, în timp ce dezastrele şi monstruozităţile câştigă teren. Crizele, inegalităţile, şomajul, calamităţile ecologice se acutizează, contribuind la atenuarea sau la dispariţia unui mod de viaţă armonios. Capitalismul s-ar dovedi incompatibil cu viaţa plăcută, cu bunul trai. Economia liberală ruinează „elementele poetice ale vieţii sociale”, instalând peste tot aceleaşi peisaje urbane reci, anoste şi monotone. Împotriva celor care predică fatala decadenţă a lumii şi crepusculul frumosului, autorii sus-pomeniţi vorbesc despre o „estetizare” fără precedent a societăţii, generată de chiar logica economică a capitalismului şi de reflexele consumeriste ale semenilor. Cum ar trebui gândit esteticul în vremea expansiunii mondiale a economiei de piaţă? Are aceasta din urmă un rol malefic sau funest? Concluzia celor doi este că, departe de a atrofia sensibilitatea estetică ori înclinaţia către frumos, capitalismul ajunge să le genereze şi să le generalizeze. 

Trăim momentul în care sistemele de producţie, distribuţie şi de consum capitaliste sunt impregnate şi remodelate de operaţii cu vădită încărcătură estetică. Industriile, designul, moda, publicitatea, decoraţiunile, cinemaul, show-business-ul creează în masă produse încărcate de seducţie, confecţionând un univers estetic proliferant, eterogen şi eclectic în privinţa stilurilor etalate. Acesta este capitalismul artist sau capitalismul creativ-transestetic, preocupat de atractivitatea formelor, de integrarea generalizată a artei, a look-ului şi afectelor în universul bunurilor de consum. În aparenţă, ordinea capitalistă nu mai este „cea mai rea dintre lumile posibile”. Dimpotrivă, ea ar trebui aşezată la originea unei veritabile „economii estetice” sau a unei „estetizări a vieţii cotidiene”, cu efecte benefice. Astfel văzut, capitalismul pare mai puţin un căpcăun devorându-şi proprii copii, cât un Janus cu două feţe. El propune un mod nou de funcţionare, exploatând raţional şi într-o manieră generalizată dimensiunile estetice, imaginare şi emoţionale ale vieţii, în scopuri de profit şi de cucerire a pieţelor.

Ne aflăm într-un ciclu istoric marcat de atenuarea diferenţelor dintre economic şi estetic, dintre industrie şi stil, modă şi artă, divertisment şi cultură, comercial şi creativ, cultură de masă şi cultură elitistă. Paradoxul capitalismul ar fi tocmai acesta: cu cât se impune mai mult exigenţa raţionalităţii sale calculatorii, cu atât creşte importanţa dimensiunilor creative, intuitive şi emoţionale. Rezultă o estetizare fără limite a lumii, una pluralistă, lipsită de unitate şi de criterii ferme, consensuale. După un moment industrial şi productivist, intrăm într-o nouă fază – hiper – a modernităţii. În interiorul acesteia, sferele consumului, comerţului şi plăcerii se hibridează, se amestecă şi întrepătrund, urmând o logică a excesului proliferant.

Ordinea „transestetică” pe care o experimentăm este modelată după fluctuaţiile pieţelor, după regulile cererii şi ofertei. Arta se infiltrează în industrie, în comerţ, în viaţa obişnuită. Avangardele nu mai sunt refuzate sau reprimate, ci integrate ordinii economice şi instituţiilor oficiale. Au căutare industriile culturale şi creative, producătoare de stil, modă, entertainment. Gusturile pentru modă, spectacole, muzică, turism, patrimoniu, cosmetică, decorarea casei, îngrijirea propriului corp s-au democratizat şi răspândit peste tot. Dependent de consum şi de divertisment, individul „transestetic” mănâncă sofisticat, bea selectiv, se îmbracă atent, ascultă muzică bună, este elegant în afaceri, călătoreşte în ţinuturi exotice… Asistăm la rafinarea percepţiei, la triumful sensibilităţii pasagere, la înstăpânirea hedonismului, la succesul voyeurismului generalizat, având ca efect consumarea estetică şi turistică a lumii. Idealul de viaţă devine unul estetizat, centrat pe cumulul de noi experienţe, senzaţii şi plăceri.

Traiul „bun” însă nu se confundă cu cel „frumos”. Un ethos al competiţiei pentru bună-stare şi confort subminează întregul efort de estetizare. Gilles Lipovetsky şi Jean Serroy sunt de părere că o societate amenajată precipitat în temeiul frumosului riscă a eşua în utopie. Mizeria, nedreptatea şi precarităţile din jurul nostru nu pot fi ocolite. Cu cât consumăm mai multă frumuseţe, cu atât riscăm a ne lovi de urât, prost-gust şi monotonie; cu cât experimentăm senzaţii în exces, cu atât sporesc motivele de decepţie, respingere sau detestare; cu cât arta se infiltrează mai adânc în cotidian şi în economie, cu atât îşi diminuează din valoarea spirituală. În ecuaţia capitalismului transestetic, diferenţele coabitează oarecum împotriva naturii, ignorându-se reciproc. De aceea, în vremurile de astăzi, pare o iluzie să mai credem cum că „frumuseţea va salva lumea”.  

Petru Bejan este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza” şi membru al AICA (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă)