Hobby-uri

Am fost, nu de mult, întrebat, ce îmi place să fac, ce îmi place să adun; care îmi sunt hobby-urile. Întrebări incomode nu prin indiscreţia lor, ci prin faptul că mă obligă să accept că mi se toceşte curiozitatea, că mă interesează din ce în ce mai puţine lucruri pe lumea asta. Semn că îmbătrânesc… Aş rezuma, sec şi dezamăgitor, cam aşa: mă interesează oamenii şi cărţile; cărţile şi oamenii. Pot lega prietenii şi cu anumite obiecte, dar pasagere şi numai în măsura în care ele rezonează undeva, în amintire. Nu depind de nici un obiect anume.

Nu sunt colecţionar (nici măcar ca în romanul lui Fowles…). Am o casă plină de cărţi, dar nu le adun din manie de colecţionar, pur şi simplu asta mi-e meseria. Şi pasiunea totodată; fericită suprapunere! Nu am însă suficiente resurse ca să colecţionez ceva. Nici de timp, nici de… interes. Îmi place suficient ceea ce fac. Şi, îmi dau seama, puţine lucruri mă interesează realmente, altfel decât pasager, pe lumea asta. Când eram copil, colecţionam poze cu fotbalişti (de la guma de mestecat Ülker, strânsesem întreaga serie, peste 100) şi fanioane ale echipelor de fotbal. Prin clasa a treia, a patra, am făcut un schimb avantajos şi m-am trezit cu un clasor de timbre, o vreme am mai umplut, numai din ambiţie, unul, dar fără ca asta să mă pasioneze cu adevărat. Am câteva cărţi rare, cu autografe mai vechi (unul al lui E. Lovinescu, de pildă, pentru o duduie), mai am niscaiva ediţii princeps din clasici, dar nu le caut în mod special. Nu sunt un bibliofil, nici pe departe. Deşi cu greu îmi refuz o carte care mă interesează.

Altceva? O să dezamăgesc pe mulţi, dar nu îmi plac pisicile; dacă nu aş vrea să păstrez un pic aparenţele, aş spune franc şi brutal că, de fapt, nu le suport. Ideea că o mâţă s-ar putea freca de piciorul meu fără ca eu să o şutez cât colo nu mi se pare realistă. Apreciez gesturile feline, dar nu la pisici! Câinii nu-mi displac, ca să spun aşa, dar nici nu mă preocupă excesiv. Faţă de cei mici am mai degrabă ieşiri caragialiene. Faţă de ceilalţi, manifest tot o reţinere fizică: lasă păr, sar pe tine, te ling şi sunt băloşi. Sau nu sunt aşa? Unii mai şi put! Eu sunt o fire sensibilă, prefer compania copiilor! Sau a cărţilor. Sau a prietenilor… Nu înseamnă că nu simt milă pentru amărâţii de maidanezi; că nu hrănesc inevitabilii comunitari de pe strada mea. Dar nici nu îmi vine să-i scarpin sub bot. Îmi plac în schimb caii. Dar cum să-mi permit eu un cal? Când eram mic, înainte să intru la şcoală, dar şi după aceea, călăream des pe caii bunicului. Mi-i amintesc precis, pe fiecare în parte, cu silueta şi năravul lor: Boboc, murg, cu stea în frunte, blând ca un miel, treceam cu bicicletele pe sub burta lui şi-l gâdilam şi sub limbă dacă voiam; Mircea, sur, nărăvaş, nervos, dădea să te apuce; Frunza, albă, mândră, distantă; Stela, roşie, cumsecade, bleagă, fără vino-ncoace; Luminiţa, fiica ei, o mânzoacă pe care am crescut-o de mică în bătătură, care necheza de bucurie când ne vedea, pe care nu am mai apucat să o călărim, pentru că a trebuit vândută după moartea bunicii şi căderea rapidă a bunicului. Pe ea, în schimb, am scos-o în grădină, cu o funie legată de căpăstru, ca să o plimb în cerc, aşa cum văzusem în filme. Şi ea a luat-o la fugă peste haturi, târându-mă şi pe mine, care îmi înfăşurasem funia în jurul mâinii, ca să o pot controla. Bunicul ne aşeza pe mine şi pe frate-miu călare, unul apuca în pumn coama calului, altul se ţine de cel din faţă, apoi dădea o palmă pe crupa calului şi el o lua tacticos la pas către grajdurile CAP-ului; noi priveam satul de la înălţime şi ne împăunam când oamenii vorbeau despre „Bogdăneii” lui nea Fănică. Aşa că da, dintre toate animalele, caii chiar îmi plac. Altfel, am crescut în curtea bunicilor, printre orătănii de tot felul şi am, probabil, mentalitatea ţăranului. Nu chiar cea din Calullui Marin Preda, dar una care respinge idilismul şi sentimentalismul animalier.

Am multe plăceri mărunte, bucurii mici şi simple… Dar pasiuni reale? Puţine… Îmi place să călătoresc. Dar nu visez la excursii exotice sau picareşti, nu îmi doresc să vânez lei prin savana sau să fug alergat de crocodili pe Amazon; mă atrag mult mai mult oraşele vechi, cu catedrale gotice şi muzee interminabile, cu ruine şi librării labirintice. Iubesc Parisul. Şi mai ce? Admit că nu-mi displace când calc acceleraţia unei maşini nervoase; sunt mai bun şofer decât critic literar („Nici nu era greu”, vor replica, previzibil, cârcotaşii; iată că le retez eu şansa asta!). Şi mai ce? Puteam deveni un bun fotbalist, dar nu a fost să fie; jucam, până nu de mult, fotbal cu plăcere…

Şi mai ce? Şi mai ce? Şi mai ce? Multe, destule, la urma urmelor…

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi