Ilie Bâzgă

Însă în primul rând îţi sare în ochi burta lui Ilie – mare, imensă! Când îl văd trecând pe drum, oamenii zic: „Uite, trece burta lui Ilie.” Oamenii, în special copiii, se uită la burta asta ca la o minune, ca la un mausoleu. Îl întreabă câte unul:

Ce ai în burta ceea, măi Ilie?

Dar Ilie are răspunsul gata pregătit:

– Căcat, măi, ce să am? Şi le închidea gura la toţi. Numai învăţătorul Ţurcanu a venit de hac acestui răspuns cu „căcatul”:

– Daaa?! Şi pe unde l-ai băgat?

Unii ziceau că nu-i a bună cu burta asta, îl mănâncă racul, cancerul adică. Dar au trecut anii şi burta lui Ilie a continuat să apară când ici, când colo. Mai întâi a mers ani buni la combinatul de porci, până când ne-am câştigat libertatea să protestăm, iar alţii să fure. S-a dus dracului combinatul. Aşa că burta lui Ilie ba se iveşte pe la vilele astea noi aflate în construcţie. Ba apare la biserică, unde s-a mai construit nu ştiu ce, ba în „satul nou” de pe deal, cum zic mehenghii, unde se mai ridică un cavou; trebuie şi cineva să învârtă mortarul şi să împingă la roabă, nu?  Ba trece cu bureţi, pe care-i vinde femeilor cam fără să se târguiască; oricum, vorba lui moale şi privirea de berbec înjunghiat îl fac victimă sigură a aprigelor femei, care ştiu să strângă bănuţul cu zece noduri. Ba trece cu pere, cu tot felul de buruieni, pe care le vinde în cartier, aşezând toate pe jos, pe o basma străveche, verde, albită de-atâta purtat; că aşa vând oamenii la noi, cât o să-i mai lase – ca-n Uganda sau Timbuktu. Ba uite-l cu o căldare plină cu coarne: mari cât nişte măsline, roşu închis la culoare, îţi trezesc pofta numaidecât.

– Un‘ te duci, Ilie?

– Ce să facă ţiganul?, zice Ilie dându-mi un pumn de coarne din căldare. Culege coarne şi se duce să le vândă. Că doar cornul e copacul ţiganului.

– De ce cornul e copacul ţiganului?

– Păi, când Dumnezeu o făcut copacii, l-o pus pe ţigan să-şi aleagă un copac. Şi el o ales cornul, care primăvara înfloreşte primul. S-o lăcomit carevasăzică. Numa‘ că înfloreşte primul, da‘ coarnele se coc ultimele. Aşa că s-o fentat ţiganul.

Bănuiesc că sub privirea asta fixă, de berbec, trebuie să fie vreun zâmbet, dar nu se observă.

– Și unde le duci? În cartier?

– Nuuu! Pe astea le duce ţiganul în oraş, la cucoane, să facă dulceţuri.

Cunosc obiceiul curios al lui Ilie de a vorbi la persoana a treia despre sine şi de a se autodenumi mereu ţigan. Îl întrebi de ce nu s-a dus la Primărie după ajutoare:

– Una-i vrutul şi alta pututul. Era bolnav ţiganul.

Îl vezi venind de la lucru plin de var:

– Aşa suntem noi, ţiganii – murdari.

Într-o zi l-am văzut într-o curte cu mâinile pline de sânge. Tocmai tăiase capetele la nişte găini, care săreau spasmodic în jur, bătând din aripi, până ce aruncau din gâtul jupuit oribil, ca un deget roşu, ţâşnituri de sânge. Cu cuţitul în mână, Ilie zâmbea parcă vinovat.

– Ce faci Ilie aici?

– Doamna îi tare miloasă. Ţiganul taie găini.

Iar o dată la crâşmă îi spune patronului legănându-şi burta din care se aude un ghiorţăit prelung şi adânc, ca atunci când scoţi năvodul cu crăpcean dintr-o bulboană: 

– Băi, Liviu, pune-mi o sută de votcă!

– Stai, măi, că eu-s la rând, zice unul. De fapt, nu erau decât ei doi la tejghea.

Dar Ilie:

– Păi tu nu ştii că ţiganii nu stau la rând?

Îi fac semn şi Ilie se aşază la masa mea: greoi, într-o rână, ca Titanicul căzut pe o parte. Din burtă se aude un şuvoit, care umple cala de apă, pe urmă sala maşinilor, puntea întâia, puntea a doua… Daţi drumul la bărcile de salvare! Daţi drumul la bărcile de salvare! Candelabrele de cristal se clatină printre maţele lui Ilie, iar DiCaprio şi gagica lui mor îmbrăţişaţi, cuprinşi de vâltoare.

– Ce mai faci, Ilie?

– Bine. Am fost să dau sânge.

– Pe biştari?

– Pe.

Ilie dă votca peste cap. Din butia de pântece se aud nişte ghiorţăieli de parcă se deschid nişte ecluze.

– Dom‘ Radu, că tot voiam să te întreb. Vasăzică eu-s ţigan, iar mata sau altul e român, da?

– Da.

– Buuun! Vasăzică eu dau sânge. Sângele ista e folosit de români, da?

– Da.

– Vasăzică sângele de ţigan îi bun şi pentru români. Atuncea de ce-mi zic mie ţigan? Dacă sângele meu e bun pentru toţi, înseamnă că şi eu îs om, nu?

– Da.

Pe urmă Ilie nu mai zice nimic. Se uită cu ochii lui blânzi, de berbec înjunghiat. la automatul de cafea. Se uită îndelung, dar fără să-l vadă. În blândeţea şi-n modul ăsta sucit de-a vorbi simt o revoltă tăcută, mocnită.

                                                                       *

Da, sigur, va spune oarecine (poate alter-ego-ul meu), ţi-ai ales un ţigan simpatic, gorkian, la locul lui şi divaghezi dulce şi umanitarist despre ţigani. Idealizezi cu meşteşug: „şatra”, „Trec ţiganii, trec”, chestii romantice. Dar de ţiganii interlopi din trafic, care iau la bătaie pe şoferi nevinovaţi şi pe urmă sunt scoşi fără pată de avocaţi cumpăraţi, de ce nu spui nimic? Aşa, de sus, din afară, e uşor de scris. Dacă ai trăi printre ei nu ai avea atâtea motive să-i idealizezi, fiindcă put, fură, se pun în faţă la rând, sunt neruşinaţi în vorbe şi gesturi, ţi se cacă-n prag, vorba prietenului Ovidiu. Despre astea de ce nu scrii?

Deh!, răspund.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist