Jocul

În laborator se petreceau scene de-a dreptul incredibile. Jocul amoros, de-a v-aţi ascunselea, dintre profesor şi asistentă alunecă pe-o pantă infantilă. Priveam la hârjoneala lor şi nu-mi venea să cred ce văd în faţa ochilor. Profesorul, dezbrăcat până la pamperşi, cu ochelari de cal pe ochi, mergea în patru labe în faţa domnişoarei Kiky scheunând uşor. Iar ea, încălţată în pantofiori roşii cu tocuri cui, purtând o lenjerie intimă de culoare neagră, îl ţinea în lesă punându-l să-şi ridice piciorul drept şi să urineze în fiecare colţ, pentru a-şi marca teritoriul de rut. Profesorul se executa tremurând din tot corpul şi uitându-se cu jind în ochii ei. „Ce mai domnişoară Pogany, ce mai profesor!” mi-am zis. Iată ce face dragostea din om. Iar după ce făceau de şapte ori înconjurul camerei, în sensul rotirii acelor de ceas, se opreau, schimbându-şi rolurile. Profesorul se scula în picioare cât era de lung şi dezdoindu-şi şalele, tremurând încă din genunchi, se apleca deasupra domnişoarei asistentei, prinzându-i lesa presărată cu ţinte argintii de gâtul ei gingaş.

Faptul că profesorul purta pamperşi pe mine unul nu m-a mirat prea mult. Să fi fost la mijloc vorba de o fantezie folosită de un cuplu, care, pentru a-şi satisface o parte din dorinţele absconse, apela la acest joc, căutând să nu cadă în rutină?! Tot ce-i posibil. Când e vorba de amor, natura umană devine extrem de inventivă. Mă întreb însă ce-ar fi zis Freudzii noştri urmărind în locul meu această scenă? Probabil ar fi emis atâtea speculaţii, încât singuri s-ar fi încurcat în ele. Nu dau doi bani pe sofistica aceasta a lor! Orice Freud poate cădea în mrejele unei femeiuşti, dacă aceasta ar vrea să-i sucească, fie şi dintr-un simplu capriciu, capul! Atunci să vezi ce se alege din toată psihanaliza asta freudiană! Nu, eu zic că dacă vrei să fii cât de cât onest, e mai bine să nu te pronunţi în nici un fel despre natura feminină, până-n momentul când îţi dai duhul şi nu-şi mai pasă de nimeni şi nimic. Dar şi atunci e bine să dai dovadă de prudenţă. Desigur că înainte de a fi bătute cuiele în capac şi înainte de a fi coborât sicriul în beznă, oricine are tendinţa de a-şi ridica capul de pe perna mortuară şi de a spune adevărul despre natura feminină. Dar gândindu-se mai bine, toţi se lasă păgubaşi şi, dând a lehamite din mâini, la modul simbolic, desigur, iau cu ei adevărul în mormânt. Însuşi patriarhul de la Iasnaia Poliana, care era trecut prin ciur şi prin dârmon, fiind întrebat ce crede despre această chestiune, apelând la o butadă, s-a eschivat să dea un răspuns ferm.

În fine, privind la scena din laborator, mi-am adus fără să vreau aminte de un pasaj din Schopenhauer care încearcă să explice, călăuzindu-se după propriul său orgoliu, natura esenţei feminine: „Femeile sunt mai potrivite ca doici si învăţătoare a copilăriei noastre timpurii, cu atât mai mult cu cât ele însele sunt copilăroase, mărginite si prostuţe, într-un cuvânt sunt ca nişte copii mari pe de-a întregul vieţii lor, într-un fel de stadiu intermediar între copil si bărbat, cel din urma fiind adevărata fiinţa umană. Nu trebuie decât să observi cum se joaca o fată (o tânără femeie) cu un copil, dansând şi cântând împreuna cu el toata ziua, şi apoi să te întrebi ce ar face în locul ei un bărbat animat de cea mai mare bunăvoinţa din lume”. Ce-ar face un bărbat? Iată ce face: se lasă dus în lesă în mâinile femeii şi, de plăcere, scheaună uşor. Dacă Schopenhauer ar fi dat peste o domnişoară Pogany nu s-ar fi purtat la fel?! Amintirea ghemului de braţe şi de coapse desfăşurat pe duşumea, pe pereţi şi pe tavan, i-ar fi înmuiat în cele din urmă cerbicia, transformându-l într-un animăluţ docil. Şi atunci la ce bună atâta filozofie, atâta misoginism inoculat în sânge, odată ce la prima ispită, căzând pradă instinctelor, abandonezi orice precepte şi te metamorfozezi pendulând într-o moluscă cu botişor de mieluşel?! Desigur, strugurii sunt acri, dacă nu ajungi la ei. Dar odată ajuns, începi, cu mişcări insinuase, să te caţeri ajutându-te de propriul tău arag din ce în ce mai sus. Aceasta o ştiu pe propria mea piele, pe care, de altfel, am abandonat-o de atâtea ori târându-mă la picioarele femeilor ce mi-au ieşit în cale şi de fiecare dată capul şi întreaga raţiune ce se adăpostea în el au fost strivite fără milă printr-o simplă răsucire de călcâie, cu mult înainte de-a fi putut inocula veninul adunat în mine în carnea lor! Orgolios până dincolo de marginea firii, bătrânul Schopenhauer persistă în eroarea lui.

„Numai un intelect masculin înceţoşat de dorinţa sexuală poate numi sexul subdezvoltat, îngust în umeri, lat în solduri şi scurt în picioare drept sex frumos; căci numai prin mijlocul acestei dorinţe apare impresia de frumuseţe. Mult mai potrivit decât sexul frumos, femeile ar trebui etichetate ca sexul inestetic.” Mă rog, asta s-o creadă el! Să-mi arate mie un intelect masculin al cărui minte să nu fie înceţoşată de dorinţă! Eu tind să cred că însuşi Schopenhauer, în intimitatea sa avea tot felul de vise şi dorinţi! Ehei, să fi încăput atunci el pe mâna lui Freud, că s-ar fi ales praful şi pulberea din toată înfumurarea lui! Bătrânul însă a avut noroc. Pe vremea lui nu exista pe lume nici Freud şi nici sfredelul numit psihanaliză, menit să sape libidoul în căutarea impulsurilor eului profund! Existau doar idei şi concepte filozofice, pe care le puteai învârti pe degete după bunul tău plac. Dar în afară de aceasta, a avut norocul să trăiască într-o lume în care femeile nu deveniseră încă domnişoare Pogany. Frumuseţea lor era, într-adevăr, mai mult carnală. Astăzi însă, şi aici, şi pe nebuloasa Andromeda, configuraţia sexului frumos a căpătat, cum să zic, aşa, o aură de vid! Să-mi arate bătrânul Schopenhauer unde mai vezi femei cu şoldurile late şi picioare scurte! Azi femeile au şoldurile înguste şi picioarele lungi cât o zi de post! Nu e de mirare că faci sluj în faţa lor! Desigur, au mai rămas şi multe relicve, care seamănă cu cele din trecut. Dar vremea lor a apus pentru totdeauna! Cine se mai târăşte în patru labe în urma lor? Da, bătrânul Schopenhauer a rămas cu teoriile în urmă. Să fie sănătos. Femeile de astăzi posedă raţiune, şi încă raţiune pură până şi punctul G ascuns într-un loc intim din interiorul lor, şi asta nu le împiedică să fie la fel de languroase ca şi cele din alte vremuri. Ba, aş spune, dimpotrivă. Azi libidoul lor te faci să escaladezi pereţii! Şi asta fiindcă, în ciuda tuturor teoriilor din lume şi antilume, raţiunea posedă libido. Mulţi sexologi, apelând la tot felul de sofisme, şi-au exprimat părea că acest punct uşor malefic e situat undeva aproape de uretră. Ei nu ştiu, sărmanii, că au pornit cu supoziţiile pe un drum greşit. De fapt, adevăratul punct G se învârte în neant la distanţă de mii şi mii de ani lumină de bătrâna Terra. Acolo se află, depozitate în stare aproape pură, tot libidoul şi toată raţiunea lumii. Atinge-l dacă poţi! Mă rog, întâmplător sau nu, eu am trecut pe acolo, l-am atins şi-am jubilat şi jubilez şi acum, căci am aflat tot ce înseamnă starea de-a fi şi a nu fi. Mi s-au deschis atunci, înăuntru şi-n afară, ochii cunoaşterii de sine. Mii şi mii de ochi, nu unul, care mă ţin şi acum sub reflectorul lor, studiindu-mă ca pe o lighioană. De aceea vă zic: fiinţa şi nefiinţa sunt totuna. Ele aleargă în cerc una după cealaltă urmărindu-se întruna. Prima o înghite pe a doua şi apoi o expulzează afară. Şi invers. Şi tot mereu aşa. Un joc absurd şi fără sens de-a viaţa şi de-a moartea. Dar la ce bun?!

În timp ce mă gândeam la toate astea, profesorul şi asistenta se retraseră cuminţi într-un colţ al laboratorului şi şuşoteau ceva unul la urechea celuilalt. Domnişoara Kiky ţinea o păpuşă în braţe, pe care o hrănea cu linguriţa, turnându-i sirop de vişine în gura întredeschisă. Iar profesorul legăna în braţe un ursuleţ. Ehei, mi-am zis, iată că s-au potolit. Şi chiar atunci, apropiindu-şi buzele jilave de urechiuşa gingaşă a domnişoarei asistente, profesorul şopti:

– Vrei să ştii ce părere are Schopenhauer despre sexul frumos?!

– A, bătrânul Schopy, gânguri domnişoara Kiky, ce drăguţ!

– Era destul de urâcios. Nu cred că ţi-ar fi făcut plăcere să-l cunoşti.

– Ba, mi-ar fi făcut plăcere. L-aş fi luat cu mine să facem schoping şi l-aş fi îmblânzit.

Straniu dialog, mi-am zis. Nici bine nu m-am gândit la Schopenhauer, că uite profesorul a şi pomenit numele lui! Nu cumva îmi ghiceşte gândurile?!

– Dacă spui că l-ai fi îmblânzit, atunci ascultă: Natura – zice Schopenhauer – a avut în vedere în femeie un lucru care, în termeni teatrali, ar putea fi numit efect de scenă: a înzestrat-o cu o foarte mare frumuseţe si farmec doar pentru câţiva ani, astfel încât…

– Astfel încât, murmură căzând pe gânduri domnişoara Pogany…

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist