LACRIMI. Casca militară a tatei pe prispă, mama împuşcată, îngropată sub cireş

Viorica Lavric s-a născut în 1937, în satul Ursoaia din actuala comună Româneşti. Fiică de ţărani „mijlocaşi“ cum ar fi fost numiţi mai târziu, stăpâni pe o bucată de 5 ha de pământ cumpărată din banii bunicului, „americanul“. Ca mulţi alţi bucovineni, a muncit în Canada la începutul secolului XX, s-a întors cu bani şi a cumpărat pământ, pentru el şi pentru fiul său.

Probabil, viaţa Vioricăi a fost în primii ani aceeaşi ca a oricărei alte fete de ţărani din acea vreme. Amintirile ei încep în aprilie 1944, când tatăl a primit ordinul de concentrare şi a plecat de-acasă. „Într-o dimineaţă, ieşind din casă, mama a găsit o cască militară pe prispă. Trecuse tata în drum spre front. Nu mai intrase în casă, doar îşi lăsase casca acolo“, povesteşte Lavric. Tatăl avea să dispară, la 40 de ani, în vâltoarea războiului, fără urmă, fără cruce şi fără mormânt, ca mii de alţi ostaşi români.

Prăpădul a venit pentru Viorica Lavric pe 12 aprilie, în Joia Paştelui, când ruşii au forţat ruperea frontului Iaşi – Chişinău, pe direcţia Focuri – Podu Iloaiei. Istoria avea să reţină acea zi ca marcând sfârşitul primei bătălii de la Târgu Frumos, încheiată cu o victorie ro­mâ­no-germană, ofensiva sovietică fiind o­prită. În amintirile Vioricăi Lavric, acele zile se văd însă altfel.

O confruntare locală, în care ruşii au ocupat Ursoaia, se vede prin ochii săi ca o bătălie majoră, în care frontul era rupt de tancurile ruseşti şi bombardamentele aeriene americane. De fapt, americanii bombardaseră Bucureştiul şi valea Prahovei, nu frontul ie­şean, iar aceasta pe 4 aprilie.

Frontul mol­dovean avea să rămână stabil până în august. „Cerul era negru de avioane, iar dealurile, de tancuri ruseşti şi soldaţi. Stăteam într-o casă din centru satului, nu a noastră. Noi, cei patru copii, mama şi nişte femei din sat. Vopsiseră ouă roşii, că venea Paştele. Ruşii au rupt frontul şi au năvălit în sat. Au dat buzna în casă, iar unul a luat coşul cu ouă şi a ieşit în curte. Mama s-a dus după el, să la­se câteva ouă pentru copii. Am auzit focuri de armă şi pe mama ţipând «Mitruţ, Mitruţ al mamii!» Era fratele mai mic, de patru ani. Când să ies în curte, a explodat un pro­iectil şi a făcut o groapă cât să încapă toată casa. Când am ieşit, mama era jos, îm­puşcată. Îi intraseră schije de la bombă prin coşul pieptului. Avea gura plină de pământ, din care muşcase. Era prăpădul“, e relatarea vie făcută de Viorica Lavric despre moartea Dom­nicăi, mama sa.

Domnica nu a putut fi îngropată în cimitir, pentru că ruşii nu au permis micului cortegiu să se apropie. Le era teamă de orice grup de români, chiar neînarmaţi şi cu un sicriu pe umeri. Au îngropat-o în fundul grădinii, sub un cireş în floare.

În vălmăşagul războiului, copiii au fugit din sat, spre Coarnele Caprei, până ce frontul a coborât spre sud. Trei copii, în grija celui mai mare, Culiţă. La 13 ani, devenise „nenea Culiţă“, veritabil cap de familie. Războiul făcuse fiare din oameni. Doar legăturile de fa­milie se mai păstrau. Fiecare mânca ce găsea. Soldaţii erau îngropaţi pe jumătate dezbrăcaţi, pentru că vestoanele şi bocancii erau utili celor rămaşi fără nimic. Din plasele de camuflaj se împleteau ciorapi.

Cadavre în putrefacţie, casa transformată în popotă

La întoarcerea în sat, casa aproape că nu exista. Fusese transformată în popotă de către ruşi, iar la plecare aceştia nu mai lăsaseră aproape nimic întreg. Cireşul de la mormântul mamei fusese doborât de tancuri. În singura cameră utilizabilă, s-au înghesuit copiii, cu un­chiul Neculai, fratele mai mare al Dom­nicăi. „Peste iarnă, am mâncat boabe de stru­guri stafidiţi pe vie. Am fiert fasolea mucegăită pe care am găsit-o prin moloz“, spune Lavric. Pe o vacă, au luat o avere: un sac întreg de fasole. În căutare de hrană prin grădina distrusă, au dat peste tot de urmele atroce ale războiului: o labă de picior în putrefacţie, cadavrul unui ofiţer neamţ, printre rugii de mure, un soldat înţepenit în genunchi în tranşeu, cu puşca încă în poziţie de tragere. Sora mai mare, Măriuca, s-a lovit de o lopată de infanterie. Bine ascuţită, aceasta a tăiat adânc în piciorul gol. Avea să urmeze gangrena şi moartea.

În vara lui 1945, a venit după copii bunicul din Bucovina, care aflase că singurul său fiu şi nora se prăpădiseră. I-a luat la Măzănăeşti cu el. Au trecut peste foametea din 1946 gra­ţie danturii de aur pe care bunicul şi-o făcuse în Canada, vândută dinte cu dinte unui „Iţic“. Bunicul avea să moară în 1948, de o congestie pulmonară, şi a fost îngropat pe datorie. Mult timp avea să mai bată popa la poartă după bani.

Apoi, lucrurile au început să se liniştească, iar viaţa să intre pe un oarecare făgaş. Viorica Lavric şi-a făcut studiile la şcoala normală, devenind mai târziu învăţătoare şi, după o fa­cultate făcută la seral, la maturitate, profesoară de limba română. Şi-a revăzut mama la zece ani după moartea acesteia. Primise, pentru rezultatele de la şcoală, o bursă republicană „Gheorghe Gheorghiu-Dej“. A venit cu trenul până la Podu Iloaiei, iar de acolo, peste dealuri, 17 km până în sat. Bursa s-a transformat într-o cruce din ciment, cu numele „Domnica Mihalaş„ scrijelit pe ea şi un gărduţ metalic, de care a agăţat casca lăsată în 1944 pe prispă de un soldat în drum spre moarte.

„Mă strecuram prin gard, să pun o floare şi să îngrijesc mormântul mamei“

A tot venit şi tot vine, la un an-doi o dată, de Sfinţii Constantin şi Elena, când se dă de pomană pentru morţi la Ursoaia. După 1991, grădina casei a ajuns în alte mâini. Nici Vio­rica Lavric nu ştie exact cum, în haosul legii 18/1991. Dacă voiai pământul înapoi, trebuia să fii cu acte care să demonstreze că terenul ţi-a fost inclus în CAP. Cu ce acte putea veni cineva plecat de copil din sat, doar cu cămaşa pe el?

Din mână în mână, grădina a ajuns la un colonel dat afară din armată pentru diverse nereguli. Şi-a construit o vilă de vacanţă acolo, la câţiva paşi de mormântul de care Viorica Lavric era atât de legată. „Am vrut să mă înţeleg cu el. Nu-mi mai trebuia grădina, pentru că stau la Gura Humorului. Voiam doar să vin din când în când s-o văd pe mama, dar nu am avut cu cine vorbi. Ei vin doar la sfârşit de săptămână. Eu veneam cu soţul în timpul săptămânii, în «ilegalitate». Mă strecuram prin gard, să pun o floare şi să îngrijesc mormântul. Acum vreo 2-3 ani, am pus un brăduţ în locul cireşului“, spune Viorica Lavric.

În toamna anului trecut, mormântul a fost mutat în cimitirul bisericii, la cererea colo­nelului. „Nici n-am ştiut. Am verificat ce s-a întâmplat, am vorbit cu preotul. Mutarea a fost legală, cu aprobare de la Mitropolie. Dar eu, de 70 de ani, acolo în grădină o ştiu pe mama. Aici am o bucată de pânză şi nişte oase. Dar acolo era sângele ei, părul ei, braţele care m-au ţinut. Fac păcat că spun asta, dar mama mea nu e aici, în cimitir, ci tot în fundul grădinii. M-au fugărit ruşii din cimitir, apoi românii din grădină. Tot militari, la urma urmei“, încheie Lavric.

La căpătâiul mormântului a fost mutată şi crucea făcută acum 60 de ani, şi brăduţul plantat anii trecuţi. Casca nu mai este, pierdută poate la mutarea osemintelor. Fiica a venit din nou la mormânt anul acesta. Abia a sufe­rit un atac vascular şi îşi ţine greu echilibrul, pentru că pe un picior nu se mai poate baza. Va veni însă şi anul viitor la Ursoaia. Pentru mormântul mamei şi pentru a căuta casca tatălui.