„Legionarul” Eliade şi diaspora (I)

Dezbaterea publică, mai mult sau mai puţin academică, suscitată de dezvăluirile referitoare la activitatea politică a lui Eliade din anii ’30 în România, a generat reacţii contradictorii. Marea majoritate a intelectualilor, cu excepţia vizibilă a "clonelor academice" (cum inspirat le-a numit Sorin Antohi) care preiau interesat (şi necritic!) teme, obsesii şi ticuri ale unor anumite grupuri de presiune din lumea universitară occidentală pentru a-şi legitima poziţia aici, au resimţit această dezbatere ca fiind una iritantă. Intervenţiile româneşti asupra acestei chestiuni delicate şi spinoase, în cvasi-majoritatea lor, au avut mai curând aerul unor tăioase puneri la punct a rechizitoriilor publicate în străinătate, în care autorii cu pricina erau, de regulă, incriminaţi la rândul lor, fiind suspectaţi, cu sau fără motiv, de "vampirizarea simbolică" a lui Eliade. A răzbătut, ca un fundal general în toată cearta, un fel de exasperare ultragiată a românilor că iată, până şi lui Eliade i se înscenează ceva, că este victima unei conspiraţii internaţionale, că se pune nedemn şi disproporţionat în balanţă o operă ştiinţifică şi literară de excepţie, de anvergură universală faţă cu un "dosar de cadre" în care rolul politic activ jucat de Eliade în cadrul Mişcării Legionare a fost probat destul de discutabil şi neconvingător.

Ignorând sau respingând mecanismele de valorizare sau ostracizare simbolică obişnuite în lumea academică occidentală, cu precădere în cea americană – unde cazul excluderii profesorului de la Yale, Paul de Man, pentru activităţi politice "incorecte" în tinereţe rămâne exemplar -, publiciştii români au cantonat dezbaterea fie pe insignifianţa intelectuală a detractorilor, fie, în cazul complicat al literaturizării chestiunii, pe falsitatea situaţiilor sau a acţiunilor incriminate. Cu excepţiile notabile reprezentate de Sorin Alexandrescu, Sorin Antohi, Dan Petrescu (în ţară) şi de Matei Călinescu (în diaspora) marea majoritate a comentatorilor nu şi-au putut ţine în frâu abordările pasionale, prea puţin adecvate unei dispute academice, raţionale, credibile. Chiar în cazul unui autor cu o reputaţie "aulică" precum Adrian Marino dezbaterea chestiunii, în care acesta îl atacă vehement pe Eliade, nu este lipsită de o coloratură umorală intensă, e drept din cauze mai curând subiective legate de orgoliul personal şi de iubirea sa înşelată faţă de Eliade decât din "indignare patriotică".

Mai mult, principala problemă a unor asemenea luări de poziţie a fost şi rămâne lipsa de ecou internaţional. Cu excepţia notabilă a doctoratului susţinut la Paris de Florin Ţurcanu şi publicat în limba franceză (Mircea Eliade. Le prisonnier de l’histoire, Paris, Ed. La Découverte, 2003 – ediţia românească, Humanitas, 2007) la o editură suficient de serioasă ca să distribuie acceptabil cartea, toate celelalte analize rămân condamnate la marginalizare şi la lipsă de ecou chiar atunci când unghiul de abordare este corect iar argumentarea solidă. Nu e aici locul unei treceri în revistă a problemei, cu argumentele pro şi contra necesare unei prezentări echidistante, însă am vrut doar să schiţăm orizontul în care se înscrie discutarea unui volum care îmbogăţeşte şi nuanţează dezbaterea, dar care este reprezentativ şi pentru modul pasional şi, câteodată, excesiv în care diaspora românească se raportează la Mircea Eliade. Ne referim la cartea doctorului canadian Francis Ion Dworschak, intitulată chiar "In apărarea lui Mircea Eliade" şi publicată în limba română la Criterion Publishing House din Norcross, Georgia, U.S.A., în 2003, volum care a avut o distribuţie bună în diaspora şi care a fost apoi reeditat de Criterion într-o ediţie adăugită, în 2007, la Bucureşti, şi pentru piaţa românească.

Din capul locului trebuie subliniat faptul că acest volum este extrem de relevant pentru poziţia pe care emigraţia românească o are faţă de memoria lui Eliade. Savant american încununat cu laurii succesului şi respectului pe întreg mapamondul, Mircea Eliade reprezintă nivelul maxim de reuşită a culturii româneşti în universalitate. El încarna o natură completă, renascentistă aproape, de cuprindere enciclopedică, rigoare academică şi forţă creatoare, artistică. Mircea Eliade a fost singurul personaj al exilului românesc mai presus de suspiciunile maladive şi contestaţiile isterice ale membrilor "celeilalte Românii", iar reuşita sa fără rest şi fără compromisuri rămâne un model de neegalat. Şi în ţară forţa de seducţie a modelului eliadean este extrem de mare, dar exilul aproape l-a sanctificat pe profesorul din Chicago, fiecare român din afară simţindu-se solidar şi împărtăşindu-se (chiar la un mod cvasi-religios) din faima lui Eliade. Am rămas surprins, în 1991, la Paris, atunci când am auzit evlavia cu care era pomenită trecerea lui Eliade pe la cenaclul din Neuilly de către Leonid Mămăligă (L.M. Arcade) în casa căruia aveam privilegiul să locuiesc pentru un an. Am văzut, studiind actele cenaclului "Hyperion", că organizarea la Paris, în 1987, a Congresului Eliade de către L.M. Arcade şi de Academia Româno-Americană, fusese, neîndoielnic, cel mai important moment al exilului intelectual românesc din zbuciumata sa istorie de jumătate de veac.

E de înţeles atunci de ce, pe un astfel de fundal, contestarea lui Eliade a stârnit revoltă şi disperare pentru românii din diaspora. E, de asemenea, explicabil, poate, de ce nimeni dintre români, cu excepţia amintită a lui Matei Călinescu, nu a găsit puterea de a răspunde, cu stăpânire de sine şi pe canale la fel de influente, atacurilor la adresa lui Eliade. Cartea doctorului Dworschak reprezintă un prim pas spre echilibrarea balanţei polemice, însă nefiind scrisă şi distribuită într-o limbă de circulaţie (deşi a fost încercată o ediţie în engleză, în 2004, dar fară niciun fel de distribuţie) suferă de aceeaşi maladie ca şi majoritatea reacţiilor româneşti: rămân necunoscute în dezbaterea publică mondială. Ea pune în evidenţă totuşi ceva: nevoia unui om onest, nespecialist, pensionar cu o vârstă respectabilă (peste opt decenii), fără perspectiva niciunui beneficiu profesional sau simbolic, de a spune firesc şi necenzurat ceea ce crede despre un asemenea subiect şi, mai ales, de a analiza onest, dar critic, opinii şi ipoteze care i s-au părut hazardate sau incorecte în această dezbatere. Francis Dworschak a simţit nevoia să îi ia apărarea lui Mircea Eliade pentru că vedea în el o reuşită a culturii româneşti în universalitate şi pentru că se simţea solidar cu destinul unei tradiţii şi a unei limbi fără mare circulaţie din care se nutrea şi el. Inclin să cred că poziţia doctorului canadian de origine română reprezintă un punct de echilibru împărtăşit de o mare majoritate a românilor din diaspora tocmai pentru că toată lumea resimte apărarea lui Eliade ca o urgenţă şi pentru că opune analizelor insinuante şi discutabile academic făcute asupra subiectului o poziţie naturală, echilibrată de commonsense. Iar bunul simţ e o calitate nu tocmai răspândită astăzi. (Continuarea în numărul din 19 august)