„Legionarul” Eliade şi diaspora (II)

Cartea doctorului canadian Francis Ion Dworschak, intitulată "În apărarea lui Mircea Eliade" şi publicată în limba română la Criterion Publishing House din Norcross, Georgia, U.S.A., în 2003, volum care a avut o distribuţie bună în diaspora şi care a fost apoi reeditat de Criterion şi pentru piaţa românească, reprezintă o bună ocazie pentru a discuta modul în care diaspora românească se raportează la ceea ce s-a numit dosarul politic al lui Mircea Eliade.

Volumul în discuţie reuneşte o serie de articole publicate de Francis Dworschak în reviste româneşti ("Vatra", "Jurnalul literar") sau ale emigraţiei ("Origini") în care răspundea unor poziţii critic-acuzatoare îndreptate asupra lui Eliade de către specialişti americani în religious studies (R.T. McCutcheon, Tony Stigliano şi, aş adăuga eu, Ivan Strenski), de un epistemolog francez (Daniel Dubuisson) sau de diverşi autori români din exil care, demascând zelos, cu sau fără argumente credibile, atitudini anti-evreieşti la Eliade, erau susceptibili, pentru exilul românesc, de rea-credinţă, de self-marketing şi de manipulare (Norman Manea, Adriana Berger sau Alexandra Laignel-Lavastine). Autorul, de asemenea, ia distanţă faţă de poziţiile în mod natural critice ale intelligentsiei evreieşti din România în privinţa trecutului politic al lui Eliade (Mihail Sebastian, Zigu Ornea, Leon Volovici) punând destul de spectaculos în evidenţă o anumită continuitate a atacurilor asupra lui Eliade deschise de extremiştii de stânga comunişti, agenţi ai Moscovei în România interbelică, cu unele atitudini de azi.

De altfel, poziţionarea interbelică a lui Eliade la dreapta spectrului politic a fost nu numai o permanentă ţintă pentru guvernele comuniste sau intelectualii de stânga din ţările occidentale (de regulă, aserviţi iresponsabil totalitarismului roşu), ci reprezintă, în filigran, un fel de titlu de nobleţe pentru exilul politic românesc din ultimii cincizeci de ani care dacă nu era în mod necesar cu simpatii sau activităţi legionare a fost cu siguranţă dominat de obsesia anti-bolşevismului. În paranteză fie spus, atitudinea lui Eliade de a nu-şi fi renegat nici o clipă simpatiile politice de dreapta este şi astăzi supravalorizată de diasporă nu numai din perspectiva unei rectitudini onorante, ci chiar, am impresia, din perspectiva unei posibile folosiri a numelui său pentru a legitima grupări radicale ale acestei comunităţi politice. De altfel, aici e un punct extrem de fierbinte pe care, din nefericire, cartea în discuţie îl ocoleşte.

Care erau de fapt raporturile lui Eliade cu aceste grupuscule active ideologic din exil, aflate azi la senectute, dar nu lipsite de mijloace şi de influenţă? Într-o carte extrem de interesantă, publicată în limba engleză, tot în 2003, de aceeaşi editură românească din Georgia, biograful american al lui Eliade, Mac Linscott Ricketts, profesor Emeritus la Luisburg College, North Carolina, publică un interviu cu fostul stomatolog al lui Eliade, Al. E. Ronnett (Rahmistruc) legionar declarat şi uşor mitoman, care nu se sfieşte să afirme (contrar datelor istorice cunoscute până acum) că Eliade ar fi fost ales pe listele legionarilor în ’37 sau că ar fi menţinut până la sfârşitul vieţii contacte cu vechii legionari din zona Chicago (vezi Former Friends and Forgotten Facts). Revenind la cartea lui Dworschak, acesta citează masiv din lucrarea amintită a lui Ricketts propunând-o ca un exemplu de analiză profesionistă şi lipsită de prejudecăţi care nu ezită să supună dezbaterii publice şi chestiunile sensibile (spre exemplu, Ricketts va publica în traducere engleză şi va comenta foarte judicios "Jurnalul portughez" al lui Eliade) spre deosebire de analizele discutabile ale "detractorilor" lui Eliade.

Tot din lucrarea lui Ricketts, Dworschak preia liniile mari ale deconstrucţiei minuţioase operate de profesorul american asupra mult discutatei cărţi semnate de Alexandra Laignel-Lavastine (Cioran, Eliade, Ionesco: L’oubli du fascisme, Paris, P.U.F., 2002, ed. românească în 2004 la EST, Bucureşti). Acesta va demonstra lipsa de metodă şi de credibilitate academică a lucrării care în ciuda aparenţei de profesionalism ştiinţific (note, citate laborioase, bibliografie extinsă etc.) este bazată pe citate compilate din alte cărţi, pe interpretări insidioase şi decontextualizate şi, mai grav, pe plagiat (inclusiv din Ricketts). În contextul în care cartea fostei soţii a lui Emil Hurezeanu (cu ajutorul căruia a reuşit de altfel să fugă în străinătate în timpul lui Ceauşescu) a suscitat în mediile româneşti reacţii mai curând pasionale de respingere decât analize laborioase (cu excepţia Martei Petreu care a pus pe două coloane, în Revista 22, plagiatul masiv operat din cărţile ei) observaţiile amintite deschid calea spre singura atitudine viabilă şi credibilă în mediile occidentale: profesionalism clinic, necruţător şi rece. Atmosfera şi metehnele dâmboviţene (patetism, insinuări, gesticulaţii ample sau băşcalie amară) nu duc nicăieri chiar atunci când sunt animate de cele mai bune intenţii (şi cazul hagiografului eliadean de la Bucureşti e mai mult decât revelator) astfel încât moderaţia activă a domnului Dworschak rămâne cel puţin un punct onest şi credibil de plecare şi se cuvine a fi salutată.

Cât despre amploarea şi adâncimea "dosarului" lui Eliade, cartea doctorului din Ottawa nu face decât să ne deschidă apetitul şi să ne stârnească o legitimă curiozitate pe care o va ostoi doar o lungă şi plăcută zăbavă în preajma cărţilor de şi despre Eliade. Contrar coperţii "provocatoare" în care figura (pe fond verde!) a profesorului din Chicago are fixată pe frunte o ţintă imaginară a "lunetiştilor" ideologici, credem că Eliade continuă să zâmbească enigmatic convins că moştenirea complicată şi profundă care ne-a lăsat-o va continua să intrige şi să fascineze mult timp de-acum înainte, în ciuda celor care ar vrea să-l îngroape în uitare sau, mai nou, să-l interzică. Nu degeba spunea despre el Ioan P. Culianu, discipolul favorit, că e un autentic mistagog "care şi-a înscenat propriul mit"!

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi membru în board-ul Fundaţiei Iaşi – Capitala Europeană a Culturii