Libertăţile ficţiunii

Într-un fel, coperta te prevenise, deja, şi textul vine să confirme, de la primele cuvinte, ceea ce imaginea spusese înaintea lor: „Iată-mă, stau aşa, cu susul în jos, în corpul unei femei”. Da, nici mai mult, nici mai puţin decât o cât se poate de excentrică erijare a unui foetus în personaj şi narator totodată. Şi cum se va vedea destul de curând, martor, „detectiv” şi protagonist încă înainte de a veni pe lume. Dar nu cumva e prea mult să ni se ceară să intrăm într-un astfel de joc al ficţiunii, una scutită, parcă până şi de cele mai firave precauţii de ordinul verosimilităţii, altcândva obligatorii?

Nu întotdeauna, desigur, pentru că de la Măgarul de aur al lui Apuleius sau, exemplu mai târziu, isprăvile de hidalgo nebun din Don Quijote al lui Cervantes şi până la, de pildă, ludicul cu tâlc din Gargantua şi Pantagruel al lui Rabelais, Gulliver´s Travels al lui Swift, ori Tristram Shandy al lui Sterne, narativitatea încercase nu puţine forme de licenţe în materie de credibilitate a vocilor naratoriale şi a ceea ce ele emit către cititor. Dar niciodată de o îndrăzneală atât de radicală, tentativă de a clădi totul pe temelia unei convenţii interne, structurale, cum e cea de acum: a naratorului amniotic, să-l numim aşa, din Coajă de nucă. Un motiv în plus să ne intereseze rodnicia unei atare procedări, fecunditatea ei semantică şi valenţele ei estetice, să sperăm, ireductibile la doar un soi de hiperbolică, uriaşă trouvaille, menită să dea cu tifla oricăror timorări şi inhibiţii „realiste”.

De observat că autorul mânuieşte argumentele şi detaliile date drept explicaţii apte să facă să treacă insolita postură a protagonistului-narator, de fapt subminându-le concomitent într-un regim ficţional deliberat ambiguu şi ludic. Stă acest narator precoce cu urechea lipită de pereţii pântecului matern şi astfel ajung la el vocea mamei, tot felul de emisiuni radiofonice (ascultate la căşti)? Bine, vor fi urmând ele un traseu care duce de la corzile vocale sau timpanul matern către mandibulă-claviculă…, dar cum e cu vocile celorlalţi? În fond, autorul ştie că noi ştim, la fel de bine ca şi el, că toate acestea se înscriu în siajul unei imense licitaţii fanteziste, jucăuş provocatoare, făcută să ţintească relaţia unui astfel de narator cu obiectul naraţiei sale. Doar n-o să ne apucăm să supunem un atare eşafodaj genului de critici şi cabrări logic încrâncenate: de pildă, cum ajung replicile amantului Claude, ale tatălui încornorat şi ale poetesei-amantă a acestuia (el a „debutat-o”), ba chiar şi ale anchetatorilor poliţişti, la auzul naratorului nostru? Sau, şi mai şi, cum, când şi de la cine a învăţat el limba în care narează? Nu, e clar că regula jocului elimină din start astfel de întrebări şi rezerve, care n-ar face decât să probeze inaptitudinea oricui le-ar formula pentru o atare matcă ludică a imaginarului şi pentru umorul asociat ei.

Trebuie, totuşi, să fi existând şi o miză realmente substanţială, ca ea să merite în ochii cititorului cooperant, partener al autorului (via narator) într-un astfel de joc estetic, voit riscant, acceptarea, acordul, pactul de lectură întemeiat pe o atât de hazardată, s-ar părea, convenţie naratorială. Ei, bine, aceste valenţe răscumpărătoare estetic încep să se întrevadă în progresivele semnalizări ale unei tot mai vizibile intertextualităţi, şi încă una cu hiper-text celebru, Hamlet. Evident, cu toate „corecturile” şi nuanţările unei semnificante reconfigurări, astfel că descoperim că Trudy şi Claude trimit la Queen Gertrude şi King Claudius ai lui Shakespeare, că fantomei de la Elsinore îi corespunde doar parţial Cairncross, tatăl-poet, otrăvit de amanţii complici, cu postmodernul antigel strecurat în desert, şi că, la rândul său, noul Hamlet e acum actorul-protagonist-narator, încă fără nume, şi cu o agendă limitată la sorocul iminentei lui naşteri. Dar cu conştiinţa morală a cuiva care refuză să fie, prin tăcere şi pasivitate, parte a complotului ucigaşilor. A ratat el prevenirea crimei, împiedicarea ei, însă o va răzbuna grăbindu-şi venirea pe lume. S-a rupt apa (e vocea mamei) aproape coincide cu revenirea anchetatorilor poliţişti, descoperitori, între timp, ai fisurilor minciunii menite să-i ferească pe vinovaţi de temniţă. Cel care provoacă arestarea lor îşi va urma mama în spaţiul carceral, şi, în ciuda a toate, o iubeşte. Ştie că nici tatăl său biologic nu e doar o victimă, lumea în care intră e una a amestecului de vinovăţii şi forme ale mediocrizării. Totuşi, orizont final al sensului, o astfel de lume are încă, dincolo de toate relele şi toxinele ei, destulă lumină, vitalitate şi putere de seducţie. Jocul autorului şi al personajelor sale trimite către noi, cititorii, cu umor, cu surprinzătoare enclave eseistice (despre poezia modernă, sau Europa şi migranţii) o imagine, e drept, fără iluzii, a lumii noastre de azi, în care „cade” protagonistul-narator amniotic: o imagine asupra căreia merită să reflectăm delectabil, fără încruntare, dar şi fără indulgenţă.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Alexandru  Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar

Publicitate și alte recomandări video