Caută 
3 MIN
Cultura este un domeniu în care se vede foarte clar opţiunea ideologică a unui regim, setul de valori dispus să le cultive.
De ce nu a mai ajuns Victor Ponta la Târgul de Carte de la Paris? Cu toate că îşi anunţase în mod oficial prezenţa, România fiind ţară invitată special, surse oficiale au anunţat o subită schimbare în programul premierului român. Răzgândirea ne-a pus, o clipă, pe gânduri: mai există indicii de ruşine, stânjeneală undeva, în cotloanele conştiinţei lui Ponta? Ascultând motivaţia, desigur nu, mai curând vom găsi urme de viaţă inteligentă pe Marte. Responsabili de răzgândire ar fi „nişte ’telectuali”, scribi, din ăia vânduţi lui Băsescu, agitatori politici mascaţi, incapabili să-şi spele rufele „în famelie”, dar dornici să facă de râs ţărişoara în ochii publicului european. De jena unui scandal, pasămite, nu din alte mustrări de conştinţă personale şi nerecunoscute, a preferat Ponta să stea acasă.
Versiunea neoficială ne-ar putea spune, fireşte, altceva. Consilierii l-au sfătuit să nu mai expună, inutil, dezbaterii publice principala vulnerabilitate: furtul intelectual. La un târg de carte, sărbătoare a ideilor, imaginaţiei şi originalităţii, ar fi fost un exerciţiu riscant să devină promotor al ţării tocmai unul care a copiat şi compilat sute de pagini dintr-o carte. Nu s-ar fi dat înapoi să joace şi acest rol, dacă nu ar fi existat boicotul scriitorilor români Andrei Pleşu, Mircea Cărtărescu, Neagu Djuvara, Gabriel Liiceanu şi Filip Florian. El a căpătat clar semnificaţia unui protest împotriva regimului USL, a modalităţii brutale prin care instituţiile sunt colonizate cu politruci şi utilizate în lupta politică, la care s-a mai adăugat, solidar, grupul de artişti români ce a ocupat intempestiv sediul ICR de la Paris. Să păşeşti în lumina reflectoarelor într-o asemenea atmosferă încărcată era un act riscant.
Nu este un semn de capitulare sau deschidere, ci de evitare. După târg, ICR-ul USL-ului nu va fi altul, iar scaunul lui Andrei Marga nu pare să se clatine, în ciuda utilizării funcţiei şi instituţiei în răfuieli personale cu unii dintre cei care au boicotat Parisul.
Marga este perfect pentru cultivarea mesajului intern „mai puţină Europă”, transmis obsesiv de penalii politici. Cultura este un domeniu în care se vede foarte clar opţiunea ideologică a unui regim, setul de valori dispus să le cultive. Cultura promovată de ICR este o formă refinisată de „revoluţie culturală” ceauşistă: scoaterea de la finanţare a festivalurilor cosmopolite, promotoare ale culturii occidentale – festivalul de film TIFF, cel de jazz de la Sibiu, Festivalul Naţional de Teatru al Uniter – prin înlocuirea lor cu forme şi (pseudo) reprezentări sămănătoriste, precum eligibila manifestare a „Udatului nevestelor”; decapitarea „liniei externe” a ICR, reducerea finanţării agendei de promovare în spaţiul occidental şi deschiderea unor filiale interne în oraşele de provincie (Târgu-Jiu, Baia Mare, Arad, s.a.m.d.), corespunde resuscitării unor forme autarhice care vizează „conservarea identităţii naţionale”, în defavoarea libertăţii, a diversităţii de exprimare şi a schimbului de valori culturale. Aici nu vorbim de gusturi culturale sau concepţii manageriale, ci de programe ideologice, despre decuplarea spirituală a României, pe bani publici.
Ieşirea din acest proiect instituţional se face, simplu, printr-un pas înapoi. Artizanii trebuie lăsaţi să se facă de râs, să-şi ude nevestele în arena naţională. Îi incomodează aplombul solidarităţii, virulenţa contestării şi spiritul critic european, deşi limitele neruşinării, unele foarte largi, elastice şi estompate în cazul lor, par de neatins.
