Caută 
1 MIN
Aşa cum muzica joacă un rol crucial în stabilirea tonului, platourile construite stabilesc cu precădere personajul principal, „arătându-i lumea interioară prin modalităţi exterioare”.
Noua adaptare cinematografică a clasicului roman american „Marele Gatsby” (F. Scott Fitzgerald) e regizată de Baz Luhrmann, cunoscut pentru interpretări stilizat-contemporane ale unor mituri culturale de mare impact: „Romeo ^ Julieta” cu gangsteri, „Moulin Rouge”în scenografie, coregrafie şi vizualuri frapante, pe fundal de hip-hop. Filmat în 3D, Marele Gatsby promite aceeaşi savoare spectaculară, adusă la zi prin tehnici de ameliorare digitală („digital enhancement”) şi coloană sonoră compusă de mogulul hip-hop-ului, Jay-Z. Corespondenţa se stabileşte cu impactul jazz-ului în anii ’20, Baz Luhrmann încercând să transpună în sensibilitatea contemporană moda muzicală specifică acelei perioade.
Alături de coloana sonoră, un argument forte în filmele lui Baz Luhrmann, ecranizarea se laudă şi cu platouri reconstruite conform modei Art Deco şi opulent americane din perioadă. Proiectarea reşedinţei lui Jay Gatsby s-a inspirat din marile vile construite în Long Island la începutul secolului 20, printre care şi, între timp, ruinata Beacon Towers. Iată ce declara Catherine Martin, scenografa producţiei: „Când te uiţi la imagini cu Beacon Towers, îţi dau sentimentul unui castel Disneyland şi Baz s-a legat de asta – de ideea că Jay Gatsby construia o fantezie”. Aşa cum muzica joacă un rol crucial în stabilirea tonului, platourile construite stabilesc cu precădere personajul principal, „arătându-i lumea interioară prin modalităţi exterioare”.
În romanul său, F. Scott Fitzgerald folosea perspectiva şi personajul unui martor la extravaganţele societăţii eliberate din chingile autoritare ale convenţiei. Proaspăt întors de pe front, Nick Carraway îşi ia un job drept comerciant de obligaţiuni, fiind atras în lumea petrecerilor organizate de tânărului milionar Jay Gatsby. După primul război mondial, America se găsea într-o perioadă de puternică dezvoltare economică. Automobilul şi telefonul introduseseră percepţia fragmentară a modernităţii, în cadrul căreia emanciparea femeii juca, de asemenea, un rol important. Dezvoltată în timpul războiului prin accesul la muncă, în locul bărbaţilor absenţi, şi progresând prin obţinerea votului, emanciparea femeilor dăduse naştere şi culturii „flapper”, pe care dicţionarul englez-român al Academiei o traduce prin „femeiuşcă uşuratică” (arg.). Adaptarea respectă percepţia critică din epocă, flapperistele înscriindu-se într-o cultură de protest apărută şi ca reacţie la prohibiţie. O flapperistă purta fuste scurte, se tundea „oală”, asculta jazz, consuma alcool şi înjura în public ca bărbaţii, trata sexul ca pe o activitate obişnuită, cutreiera localurile cu nonşalanţa cu care înainte de război ar fi păşit doar în cimitir sau la biserică. Flapperistele renunţaseră la cratiţă şi la destinul de soaţă turnătoare de prunci. Conservatorul R. Murray-Leslie se inflama în epocă împotriva acestui „tip de fluturaş social… codană frivolă, sumar îmbrăcată, libertină, iresponsabilă şi indisciplinată, pentru care un dans, o pălărie nouă, un bărbat sau o maşină sunt mai importante decât soarta naţiunilor”. În America, adoptarea termenului a coincis cu apariţia, între adolescentele de la începutul anilor ’20, a modei de a nu-şi mai prinde cataramele la galoşi. Conform unei false etimologii, se credea că fetele erau numite „flappers” din cauza zgomotul pe care-l făceau când îşi târşâiau galoşii descheiaţi, sfidând convenţiile de o manieră asemănătoare cu capriciul de secol 21 pentru şireturi descheiate. Din această hulită categorie face parte şi Daisy Buchanan, eroina de care marele Gatsby era îndrăgostit încă de pe vremea primului război.
Filmat în 3D şi programat în deschiderea festivalului de la Cannes, Marele Gatsby e aşteptat cu nerăbdare şi datorită distribuţiei, care-i include pe Leonardo diCaprio în rolul lui Jay Gatsby, Carey Mulligan drept Daisy Buchanan şi Tobey Maguire în rolul lui Nick Carraway, naratorul poveştii. Întrebat despre filmul său, în contextul în care niciuna din cele 4 ecranizări anterioare nu a reuşit să se ridice la înălţimea romanului, Baz Luhrmann afirmă că a plănuit această ecranizare într-un moment mai oportun pentru o critică la adresa stilului de viaţă deseori iresponsabil al oamenilor înstăriţi. Perspectiva moralizatoare e, bine-nţeles, singura ce poate legitima înfăţişarea destrăbălării, fie ea şi elegantă, motiv pentru care romanul lui Fitzgerald nu a intrat în programele şcolare americane decât mulţi ani după moartea autorului. Deşi pentru filmele sale Baz Luhrmann îşi alege, în general, subiecte care includ pedepsirea actanţilor pentru excese, păcatele de care se fac vinovaţi reprezintă de fapt obiectul artei sale cinematografice.
Emi Vasiliu este traducător şi regizor de film.
Îți recomandăm
