Năravuri vechi

VOLUPTATEA DE A FI ŞEF. De o bucată de vreme, încă înainte de instalarea actualului executiv, avem parte de un mic spectacol în transmisie directă de la şedinţele de guvern. Lucrurile se petrec în felul următor: în ziua şedinţei, la un moment dat televiziunile zise „de ştiri” îşi întrerup emisia şi ne dau imaginea sălii în care membrii guvernului stau disciplinaţi la o masă lungă, în capul căreia tronează acum Mihai Tudose. Transmisia durează câteva minute, iar rostul ei este de a oferi românilor un exerciţiu de autoritate. Câte un ministru ia cuviincios cuvântul: „Domnule prim-ministru, permiteţi să raportez…” şi-şi prezintă realizările sau – mai rar – dificultăţile pe care le întâmpină. Premierul are o mină gravă şi severă (ceea ce nu-i prea reuşea unsurosului Grindeanu) şi, după caz, aprobă sobru sau îl admonestează pe cel în a cărui activitate se constată deficienţe. Avem,  astfel, scene previzibile: Tudose răţoindu-se la Cuc, Tudose riscând o glumă căznită, Tudose lăudându-l pe Daea. Ceea ce este – totuşi – surprinzător aici este modul în care televiziunile ascultă ca oile (că tot l-am pomenit pe Petre Daea) de ordinul venit „de sus” şi fac legătura cu camerele din sala de şedinţe a executivului. Şi, din păcate, nu e vorba doar de televiziunile aservite puterii.

Un exerciţiu de autoritate, spuneam. Cetăţeanul trebuie să ştie unde se află centrul puterii, trebuie să vadă că puterea e fermă, că prim-ministrul e un bărbat puternic, om dintr-o bucată, că miniştrii sunt disciplinaţi şi că, dacă mai greşesc, este tot din cauză că se gândesc numai la binele nostru.

Acest scenariu îşi are modelul în „Epoca de aur”. La şedinţele Comitetului Central, la diferite congrese şi conferinţe naţionale, Nicolae Ceauşescu dădea, nu o dată, un „recital” ce avea acelaşi scop: inducerea ideii că Marele Conducător veghează şi că disciplina de partid este garanţia succeselor şi împlinirilor viitoare. Secretarul general îi apostrofa pe cei care nu-şi făcuseră datoria, se enerva uneori, lansându-se în lungi tirade bâlbâite de unde nu lipseau ameninţări dure. Puteai vedea la televiziunea naţională astfel de secvenţe, puteai citi transcrierea lor (nu întotdeauna completă) în ziar. Publicarea recentă a multor documente din arhiva PCR arată cât de des îşi ieşea Ceauşescu din ţâţâni şi cât de umili şi de slugarnici erau cei din preajma lui. Povestea se repeta la diferite nivele: primii secretari de judeţ şi de fapt, mai toţi ştabii, mari sau mici, îşi dădeau importanţă şi îi umileau pe subordonaţi. Care, ca să-şi apere pielea, acceptau statutul lor de slugi.

Comedia se rejoacă astăzi, într-o versiune mai edulcorată, la Palatul Victoria. Şi nu numai acolo – vezi recenta „vizită de lucru” a lui Liviu Dragnea în judeţul Călăraşi. Încă o dovadă că, aşa cum spune undeva ziaristul Petre M. Iancu, regimul oligarhic românesc este bazat pe personaje „cu ADN totalitar”.

VOLUPTATEA DE A TRAGE CU PUŞCA. În urmă cu mai mulţi ani (mai precis în martie 2003) scriam un articol despre pasiunea pentru vânătoare a nomenklaturii comuniste. De regulă, această zonă a vieţii ştabilor era ferită de curiozitatea poporului muncitor. Unii lideri însă, precum Ceauşescu, au preferat vizibilitatea, socotind – nu fără temei – că mediatizarea performanţelor lor cinegetice contribuie la consolidarea mitului personal. La sovietici, Hruşciov şi Brejnev au fost vânători împătimiţi. Liderii ţărilor comuniste est-europene se invitau reciproc la expediţii cinegetice sau îşi făceau cadou puşti de vânătoare. Putem aminti numele (în speranţa că ele mai spun ceva tinerilor…) unor Tito, Honecker, Gottwald, Jaruzelski, Husak… Iată cum vânătoarea era asociată exerciţiului puterii, fiind în fond o demonstraţie de forţă. Constatăm, totodată, că nomenklatura maimuţărea obiceiurile fostei aristocraţii, încercând astfel să se elibereze de complexe.

Şi aici, actuala clasă politică prezintă o serie de elemente de continuitate. Vânătoarea a devenit un hobby ce este în acelaşi timp o marcă de distincţie. O altă pasiune ar merita o discuţie aparte: colecţiile de ceasuri, unele în valoare de multe zeci de mii de euro. De notat că prim-ministrul Tudose preferă colecţia de timbre. Dar să revin. Un colecţionar de arme şi un vânător emerit este Adrian Năstase, pasiune ce i-ar fi putut fi fatală: ne amintim cu toţii, înfioraţi, de acea dramatică tentativă de sinucidere. Curios: Năstase s-a ratat pe sine, dar nu l-a ratat pe Ilie Sîrbu, socrul lui Ponta. Un estet al vânătorii este Florin Iordache: domnia-sa a declarat că vânează nu pentru a ucide animale, ci pentru a le admira în peisajul lor natural. Deputatul Cătălin Rădulescu deţinea, pe lângă o armă de vânătoare, şi o puşcă mitralieră (de la Revoluţie, pretindea vajnicul bărbat); cu acea mitralieră şi-ar fi dorit să tragă în manifestanţii de acum câteva luni din Piaţa Victoriei. Deşi, la urma urmei, cred că ar fi tras şi cu puşca de vânătoare.

Cazul cel mai interesant este însă acela al lui Dan Şova, pe care Ponta l-a numit – vă amintiţi – în fruntea Ministerului Marilor Proiecte. Am aflat dăunezi despre un incident surprinzător, provocat de Şova în 2008, imediat după ce fusese ales senator. Ei bine, proaspătul senator al României participase la o şedinţă de trageri cu arme de paintball. Pentru ignoranţii în materie (printre care mă prenumăr), precizez că paintball înseamnă să tragi cu nişte bile (pe post de gloanţe) umplute cu vopsea de diferite culori. Se pare că Şova a nimerit din greşeală în nişte pensionari care treceau pe lângă terenul unde se desfăşura pasionantul exerciţiu. Indiferent dacă secvenţa cu pensionarii e sau nu reală (Şova o contestă), să te joci, cogeamite senator, cu gloanţe ce împroaşcă vopsea dovedeşte o inocenţă fundamentală, proprie vârstelor fragede.

Cârcotaşii vor zice că nici vânătoarea nu mai e ce-a fost.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor