Ne-am schimbat…

… în sensul că tindem a deveni oameni normali. Până la Revoluţie (o să-i spun aşa, deşi sunt alte conotaţii negative – şi îndreptăţite!), până la Evenimente, aşadar, eram dedublaţi. O vorbă din acea vreme a făcut iepocă: una vorbim şi alta fumăm! şi chiar îmi amintesc un astfel de episod din redacţia revistei „Cronica”: venise, la o analizăa revistei (astfel de analize se făceau periodic) însuşi secretarul cu propaganda al judeţului, tovarăşul Floareş, un tip doxat, dar de un cinism la limita patologicului. Majoritatea redactorilor eram oameni cu cărţi şi chiar cu premii, membri ai Uniunilor de creaţie – literară, plastică, teatrală. Cea mai mare plăcere şi încântare pentru propagandistul de partid era să ne umilească, să ne facă albie de porci, să ne aducă la condiţia de preş, pe care să-şi şteargă picioarele. De obicei, şedinţa dura vreo două ore şi, la un moment dat, se făcea pauză de ţigară. Fiecare ne scoteam pachetele de Carpaţi fără, Snagovsau râvnitele BT, de contrabandă de la prietenii noştri de peste Dunăre…Se-ntâmpla ca unii dintre noi să n-aibă, atunci, ţigări de nicio culoare, şi ni le ofeream reciproc. Secretarul fuma şi el, dar aştepta ca, mai întâi, să-ncepem noi a pufăi, nu cumva să fie pus în situaţia jenantă de a-i da vreunuia din preţioasa lui iarbă a dracului… Apoi, cu precauţie maximă, dibuia în pachetul din buzunar o ţigară şi şi-o aprindea. Niciodată nu scotea pachetul… Era, bine-nţeles, un kent, kentulmult râvnit, kentul cu care, în acei ani, dacă-l aveai, deschideai uşi la cabinete medicale, la (f)alimentare, la librării, la şefi şi şefuleţi de la diverse instituţii şi întreprinderi, pretutindeni unde trebuia să rezolvi o problemă sine qua non… Kentul era valută forte.

După pauză, şmotrul partinic reîncepea. Eram muştruluiţi, între altele, pentru că, din obişnuinţă, ne adresam unul altuia cu domnule, în loc de tovarăşe. Eu mă bucuram de o atenţie în plus, nu doar în redacţie, ci şi în afara ei, când aveam ghinionul de-a mă întâlni cu tovarăşul pe stradă. Întrebarea (retorică) era de fiecare dată aceeaşi: Tovarăşu’ Turtureanu, când vă radeţi barba? Faptul că lăsa, totuşi, această radere la discreţia mea, era o dovadă de suspectă toleranţă, la un activist pe care toată floarea cea vestită a intelighenţiei ieşene îl cataloga drept odios…

Dar şi el îşi schimba atitudinea când, la vreo astfel de analiză, participa un şef de la CC. Nu, n-ajungea până acolo încât, în pauză, să ne ofere ţigări, însă ne trăgea nişte laude de ne apuca, din nou, jena. (Re)deveneam redactori respozabili (de misia noastră), scriitori veritabili, cu cărţi şi premii, iar revista, revista era una dintre cele mai bune din ţară (ceea ce chiar era adevărat). CC-istul trebuia să plece cu impresia (dacă nu cu convingerea) că, aici, la Iaşi, sub veghea şefului propagandei, fenomenul cultural se situează la standarde pe care alţii, oricât le-ar fi râvnit, nu le puteau atinge…

Spre a nu fi nedrept, trebuie spus că (din câte ştiu), sub ocârmuirea acestui ins – care suferea, deopotrivă, de un complex de superioritate şi de unul de inferioritate – dincolo de obişnuitele rotiri de cadre şi de limbajul lui descalificabil, (aproape) nimeni din cultură n-a fost dat afară, n-a avut de suferit din cauza unei atitudini nonconformiste. Ba chiar el însuşi a fost rotit. Revoluţia l-a prins tot secretar, dar la Arad, de unde s-a-ntors incognito, la Iaşi, şi-a stat cuminte în banca lui. Câteva luni mai târziu (prin martie, cred), plecând eu dimineţa (pe la opt jumate) spre redacţie, cum mergeam prin spatele blocurilor, spre a ieşi în Bulevardul Independenţei, din partea cealaltă vedeam înaintând spre mine un tip, destul de înalt şi, ciudat, purtând un par lung pe umeri. Pe măsură ce ne-apropiam unul de altul, realizam că da, era el, tovarăşul Floareş-personal. N-aş fi vrut să-l întâlnesc, eram încă pătruns de o ură ne-mpăcată, dar întâlnirea era inevitabilă. Îmi făceam calcule rapide: să-l salut, să-l înjur?!? (Totuşi, ciomagul de pe umeri avea două capete…) Apoi ne-am trezit faţă-n faţă. A fost, evident, mai diplomat ca mine şi m-a salutat el primul. I-am răspuns, nu puteam să nu fiu politicos. Apoi i-am pus întrebarea de baraj: Da’ unde-aţi pornit-o, la o oră aşa matinală, cu hadaragul ăsta în spate?!?

Omu’, ofensat, a simţit nevoia să mă lămurească (lămurirea era principala lui vocaţie): Acesta nu-i hadarag, acesta e un arac. L-am găsit pe drum, aruncat, şi l-am luat. Mă duc pe Şorogari, am un capăt de vie acolo şi m-am gândit c-o să-mi folosească…

Când, la doar două luni distanţă de la Evenimente, cel ce fusese, până nu demult, al doilea om în judeţ, ca putere, culege un băţ de pe jos, cu gândul că o să-i folosească la ceva, eu zic că, din acel moment, avem de-a face cu o schimbare radicală.

Restul sunt amănunte…    

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist