Nu şi nu

Cu Dinescu a fost mai uşor. „Ai chestia?” – m-a întrebat. O aveam. Era un Sanyo, mi-l dăduse Nicolae Misail, sub jurământ că nu-l scap pe jos, nu-l împrumut nimănui şi îl feresc de copii. Nici eu nu mai văzusem o drăcovenie atât de minusculă, cum mi se părea mie atunci. Tata avusese un magnetofon dintr-o primă generaţie, cum ar veni, mare cât o valiză, abia de-al aburcai. |sta încăpea în palmă sau în buzunarul de la rever şi culmea! – îndeplinea aceleaşi funcţii.

Era seară sau nu – chiar noapte de-a binelea, ne aflam într-o sală la şcoala de vinificaţie din Stăuceni. Mircea Dinescu, tânăr, proaspăt preşedinte al USR, însoţit de câţiva colegi (printre care, apropo, şi Ana Blandiana), plus o grămadă de figuranţi cu carnete de scriitor, cu lefi de profesor, bucătărese planturoase, mişunând printre scaune cu oale de sarmale şi carafe de vin. Îmi amintesc vag prilejul: un acord sau cam aşa ceva, semnat cu Uniunea noastră. Mă rog, nu puteam rămâne la podurile de flori. Stăuceniul era punctul final al unui alambicat periplu pe la tot felul de şcoli, case de creaţie, fabrici şi ce mai era în vremea aceea de vizitat; pentru că, după urs, Proprietarul de poduri, cu teribila lui volubilitate, lăsa mulţimile cu gura căscată şi ar fi fost un păcat de neispăşit să nu-l porţi de colo până colo. M-am convins pe propriu dictafon, hăt pe la miezul nopţii, când ospăţul – început în forţă – pierduse vizibil din turaţii şi poetul a consimţit în fine să-mi vorbească.

De ce spun că a fost mai simplu? Pentru că m-a lăsat să fac ce vreau cu vorbele lui. Şi am făcut fără zăbavă: le-am transcris cu evlavie de pe bandă, chiar a doua zi, o parte a interviului (destul de mică, din considerente de spaţiu) apărând în Sfatul ţării, pentru care, de altfel, îl şi solicitasem, varianta integrală fiind publicată, după ani buni, în Semn-ul lui Nicolae Leahu. Pot să bag mâna în foc: e un Dinescu absolut autentic acolo, Dinescul anului 1991, avatarul lui nemachiat, nestilizat, din miezul acela de noapte. Pentru că, spuneţi şi domniile voastre, ce rost avea, de pildă, să refac topica unei propoziţii ori să suprim cât colo o repetiţie? Câte parale face un Dinescu dres după chipul şi asemănarea nu ştiu cărui considerent? Nu cred în interviul de informare: avem specia relatării, la urma urmei. Interviul e – sau trebuie să fie – mai ales un document uman, de psihologie în acţiune sau de temperament, cum vreţi; o parte dintr-un întreg în desfăşurare, cu tot ce înseamnă caracter, aptitudini, idei etc.

Dar ce legătură au toate astea cu interviul luat acum nu chiar demult lui Nelly Cozaru, despre care trebuie că ştiţi, aţi privit, aţi aplaudat (da?!) şi care nu cruţă nimic (spun şi eu pe urmele unei impresii) pentru a denunţa ipocrizia puritanismului ţuguiat, cum zicea odată Arghezi, a pudibonderiei degeaba; o actriţă care ne-a forţat în câteva rânduri limitele percepţiei, dislocându-ne din mai mereu filistinul nostru confort?

Au, o să vedeţi îndată. Nelly Cozaru a montat la finele primăverii trecute un spectacol la Naţionalul din Bălţi, după o piesă de Elena Razumovskaia, Dorogaia Elena Sergheevna. Sper că aţi citit-o, iar dacă nu, m-aş mira să nu fi privit pelicula lui Reazanov, în baza acestui text scris într-o perioadă în care singura formă de libertate a expresiei era – spun pentru cine n-a apucat – lauda groasă prin plenare a PCUS şi politicii sale înţelepte, cum să nu. O piesă noncoformistă, aşadar, căreia doamna profesoară de arta actorului la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice i-a descoperit o flagrantă actualitate. O lună de repetiţii în draci, dimineţile, iar serile, ca un pustnic aproape, repliată în odaia ei de cămin, la noi, în campusul de la „Alecu Russo”. Aşa se face că am descoperit-o cam pe la spartul târgului, când jocurile, în fond, erau făcute şi premiera stătea să se anunţe. Intendentul nostru, cu şiretenie: „Ştii că în «Luceafărul» o avem cazată pe Nelly Cozaru?” De unde să fi ştiut?! N-a dat nimeni şfară în ţară. Şi-apoi, haina gri, ca o pavăză menită să-i prezerve izolarea: cine s-ar fi prins că e chiar – da, da! – tipa din Monoloagele vaginului?…

Cum să spun? Aveam şi eu o spaimă culturală. Cu preşedinţi am mai vorbit, cu actriţe însă (şi încă din astea, din specia expresionistă, dacă termenul nu e prea difuz), niciodată. Nu mă mai plâng de ce risipă de elocinţă am făcut spre a-i smulge acordul. Nici cum am tras apoi de timp, poate-poate se întâmplă ceva, vreo urgenţă, şi tocmeala se anulează de la sine. Îmi amintesc după-amiaza zilei de mai şi terasa unde am discutat. O terasă din preajma campusului, la un pas de trotuarul înţesat de studenţi. Un ins străbătut de toate frisoanele (eu) şi o prezenţă tonică, debordantă, frecvent tranşantă – N. C. Poate că înfăţişarea mea de nenorocit a făcut-o – în contrapondere, cum ar veni – să-mi dea, implicit, prin dicţiune, atitudine, idei, o lecţie de naturaleţe şi fermitate. Am transcris totul cu migală – îngăduiţi-mi să mă laud puţin – de benedictin, păstrând pentru tipar ceea ce face realmente farmecul şi identitatea acestei artiste. Obţinusem o Nelly Cozaru decupată dintr-un moment anume, X să-i zicem, al destinului său, destin care o adusese la finele primăverii trecute în oraşul din infern, cum îl taxase Bogza în interbelic; şi care, spune ea, reprezintă un Rubicon, adică un început de etapă sau măcar o prefigurare a unei schimbări.

Nu-mi dau seama nici acum prea bine de ce a ţinut morţiş (dar morţiş, dom’le!) să-şi rectifice propriile cuvinte, să suprime anumite pasaje, să facă, în definitiv, un regretabil – după mine – rabat la spontaneitate… Era atât de frumoasă în micile ei inconsecvenţe, lapsusuri, denivelări. Atât de admirabilă în temeritatea anumitor afirmaţii. Era, acolo, dinamica vie a personalităţii, bătaia autentică a umorilor, pulsul nemachiat al caracterului. Era omul! Cât m-am dat de ceasul morţii s-o conving! Nu şi nu.

Ghenadie Nicu este corespondentul “Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova