O conversaţie

”Aţi avansat o idee interesantă, i-am zis, comparând universul cu căruciorul pe care staţi…” ”Nu am avut alta la îndemână”, surâse cu tristeţe Hawking. ”Bun, până aici am înţeles. Căruciorul pe care staţi are un sens, un scop. El vă ajută să vă mişcaţi din loc în loc, şi să comunicaţi cu cei din jur…” ”Aşa este, răspunse Hawking. Altfel aş fi mut şi surd, şi gândurile mele n-ar avea posibilitatea să răzbată în afară.” ”Într-un cuvânt, m-am grăbit să adaug, căruciorul ajută o conştiinţă, o inteligenţă superioară să comunice cu inteligenţele inferioare, aflate în preajma sa… De aici şi întrebarea: credeţi că universul nostru e un adjuvant al unei inteligenţe ce ne domină?” ”Tot ce-i posibil”, răspunse profesorul. Şi după o grimasă lungă, continuă: ”Pentru om, totul se rezumă la materie şi informaţie, însă eu vă spun că şi dincolo de acestea există şi altceva. Există fiinţe cu adevărat superioare de care ne despart milioane, poate chiar miliarde de ani de evoluţie. O tehnologie cu peste un milion de ani avans faţă de ceea ce cunoaştem noi în prezent ar putea să nu fie creată din materie, ci din altceva. Ea ar putea să depăşească chiar şi bariera timpului şi spaţiului, fiind imposibil de înţeles pentru orice minte omenească… Îţi dai seama, Nichita, l-am auzit rostindu-mi numele cât de insignifianţi, cât de limitaţi suntem ca civilizaţie şi inteligenţă?” În timp ce-mi stingeam ţigara, strivind de tocul pantofului, l-am întrebat pe Stephen Hawking ce părere are despre nemurirea sufletului: ”Într-un fel, sufletul e nemuritor, mi-a spus profesorul, în sensul că el nu dispare în neant: energia lui se risipeşte în spaţiu, dar nu dispare. Pe de altă parte, risipindu-se în spaţiul, ea îşi pierde consistenţa… Memoria se împrăştie…” ”Şi ce ar fi de făcut pentru a o păstra?” „Tind să-i dau dreptate prietenului meu Higss, am polemizat cu el mult pe această temă, care spune să există o prezenţă fantomatică în univers, ce ne ţine departe de înţelegerea adevăratei naturi a materiei. Ceva sau cineva probabil că doreşte să ne împiedice să atingem limitele cunoaşterii. Totuşi, avem toate şansele să ne prelugim viaţa sau chiar să devenim nemuritori într-un viitor apropiat şi atunci limitele cunoaşterii noastre se vor extinde.” L-am întrebat dacă viitorul ne oferă posibilitatea să ne prelungim viaţa pe o durată infinită… ”Am răspuns la această întrebare într-un interviu, răspunse Hawking. Există o inteligenţă a materiei ce se manifestă în macro, dar şi în microcosmos. Atomii şi microparticolele se comportă inteligent. Ele înmagazinează în interiorul lor diverse experienţe, de ordin cognitiv şi afectiv. La fel şi corpurile din macrocosmos. În ce priveşte nemurirea, ea se poate produce printr-un transfer de informaţii şi trăiri. Vom putea transfera stările noastre afective şi experienţele unui computer performant. Nu suntem departe de timpurile acestea. În curând vor apărea generaţii de computere din ce în ce mai perfomante, care vor putea înlocui nu numai mintea umană, ci şi conştiinţa, eul. Ele vor avea posibilitatea să transfere datele din creier în propria lor memorie. Practic tot filmul vieţii va putea fi depozitat într-un mod cât se poate de inteligent în memoria unui calculator. Şi odată ce amintirile şi experienţa de viaţă vor fi stocate într-un calculator, creierul nu va mai avea nevoie de un corp pentru a trăi. Transferul datelor înmagazinate în creier se va efectua într-un timp foarte scurt, astfel încât esenţa omului, conştiinţa lui, va fi mutată din corpul său într-o bază de date sau într-un robot. Acesta din urmă va fi coordonat de conştiinţă şi de un creier copiat la indigo după cel iniţial, astfel oamenii vor ajunge să trăiască două sau mai multe vieţi. Una scurtă, petrecută într-un corp fizic perisabil, şi celelalte în corpuri succesive de roboţi cu ajutorul cărora omul va ajunge să cucerească universul conştient şi cel subconştient…” ”Spuneţi-mi, profesore, i-am spus, în prezent putem stoca informaţiile pe tot felul de suporturi. Dimensiunile acestora scad pe măsura ce tehnologia de stocare evoluează şi pe măsură ce informaţiile cresc. Se poate ajunge, cel puţin teoretic, în stadiul ca un simplu cristal de cuarţ să adăpostească întreaga conştiinţa a omenirii?”

Foindu-se uşor în căruciorul său, profesorul mă privea nedumerit. Nu m-am pierdut cu firea, ci am continuat să marşez pe ideea mea.”Teoretic, am spus, peste sute sau zeci de mii de ani, sau poate mai curând, dacă pământul va rămâne întreg, s-ar putea ajunge ca plăcuţa sau cristalul de cuarţ pe care să fie transferată conştiinţa să fie înlocuite de o celulă vie sau de un atom?” Schiţând acelaşi zâmbet strâmb, profesorul Hawking spuse că putem merge cu supoziţiile şi mai departe. ”Cât de departe?”, am întrebat. ”Până la ultima particulă… Poate şi după…” ”Vorbiţi de aşa numită particula lui Dumnezeu?” ”De ea vorbesc”, răspunse profesorul cu inima îndoită. ”Bun, i-am spus, cu chestiunea aceasta m-am lămurit. Mai am o întrebare care sună astfel: ce se va întâmpla cu creierul unui om a cărui conştiinţă a fost transferată în memoria unui computer sau pe un alt suport? Se va goli de ea sau va continua să funcţione?!” ”Depinde, spuse profesorul cu faţa luminată de zâmbetu-i amar. Vom avea de făcut întotdeauna o alegere. Liberul arbitru, sper, va funcţiona întotdeauna. În funcţie de opţiunea subiectului, îi vom putea goli mintea de toate informaţiile, de toată conştiinţa, ştergând toate datele depozitate în celule, sau le vom putea, pur şi simplu copia pe un alt suport, ce va putea fi conectat la un robot…” ”Există, posibilitatea, profesore, l-am întrebat din ce în ce mai alarmat, ca să se producă dedublarea conştiinţei, o multiplicare a ei?” ”Mărturisesc, spuse profesorul Hawking, că nu m-am gândit până în prezent la această chestiune…” ”Chiar dacă nu v-aţi gândit, asta nu înseamnă că ea nu există…” ”Desigur, spuse Hawking, există…” ”Atunci, m-am avântat din nou, ne-am putea multiplica sufletele la fel de uşor cum multiplicăm textele la o imprimantă…” ”Poate chiar mult mai uşor”, răspunse ironic Hawking. ”În afară de aceasta, am continuat să-mi dezvolt argumentaţia, trecând peste răspunsul în doi peri al profesorului Hawking, ţinând cont că vom putea să ne transferăm conştiinţele pe suporturi din ce în ce mai insignifiante, cum sunt cristale de cuarţ, moleculele, atomii şi…” ”Şi?” întrebă el cu un surâs ironic. ”Şi particulele lui Dumnezeu, mi-am continuat ideea, atunci, practic, ne vom putea împrăştia multiplicându-ne conştiinţa, eul lăuntric, în tot spaţiul din jur, în fiecare părticică din univers…” ”Să zicem că da, spuse profesorul, schiţând acelaşi zâmbet chinuit. Şi ce-i cu asta?” ”Cum ce?, am strigat plin de entuziasm. Multiplicându-ne la infinit eul, vom concura conştiinţa universală .Îl vom putea concura pe Dumnezeu!” Profesorul Hawking îşi roti neliniştit ochii în orbite. Sintetizatorul de sunete se puse în mişcare. Profesorul părea agitat. Probabil că ultimele mele cuvinte îl iritaseră în aşa măsură, încât, în ciuda paraliziei sale, trupul profesorul începu să se agite în cărucior. ”Nu, asta nu, asta-i orgoliu dus mai departe decât orice blasfemie!”, ţipă el. ”Dar n-aţi spus chiar dumneavoastră că trăim într-un univers bolnav care seamănă cu căruciorul unui invalid?” ”Ajunge”, strigă din răsputeri profesorul Hawking, de data asta nu cu ajutorul sintetizatorului de sunete, ci prin intermediul propriei guri spumegând de furie. ”Iar, dumneavoastră, am strigat la rândul meu, ieşindu-mi de ţâţâni, aţi făcut această comparaţie tot dintr-un orgoliu aberant, inoculând în subconştientul interlocutorului, adică al meu, ideea că Dumnezeu, conştiinţa supremă, stă imobilizat în cărucior, ca Stephen Hawking… Să nu negaţi!” ”Am să te dau în judecată pentru calomnie”, l-am auzit ţipând cu o voce ascuţită,în timp ce un baston greu de cauciuc mă lovi cu o neobişnuită forţă drept în moalele capului. Mi-am pierdut conştiinţa. Când mi-am revenit în simţiri, eram în pasajul de trecere ce dădea din Ismail în Piaţa Centrală. Stăteam îngenuncheat pe trepte în faţa invalidului, îmbrăcat excentric, cu o şăpcuţă trasă peste frunte, expunându-şi cu nonşalanţă protezele din lemn încălţate în adidaşi în faţa trecătorilor. De obicei fuma Pall Mall, mânuind ţigara cu dexteritate între degetele sale de lemn. Mă privea ironic, afişând un zâmbet sfidător.