O noapte furtunoasă: Caragiale redivivus

Actorii sunt foarte teatrali şi atunci se optează pentru o profilare a rolurilor, iar per ansamblu pentru parodierea comediei bulevardiere cu situaţii haioase şi confuzii, gesturi repetate şi bufonerii. Decorul insolit, modern, original transformă curtea lui Jupân Dumitrache în firma de cherestea şi export ”JD Romania”: diverse tipuri de ferăstrău sau de ciocan, dălţi de diferite forme, rindea etc. Pereţii sunt plini de instrumente de tâmplărie, de parcă am fi la muzeul cherestegiilor (acestor obiecte li se dă ocazional câte o întrebuinţare, iar în ambuscada creată de urmărirea lui Rică Venturiano sunt în mare parte folosite).

Încă de la început, conversaţia dintre JD (Daniel Rizea) şi Nae Ipingescu (Costi Apostol) este transpusă în termeni neconvenţionali: Nea Nae îi pozează Jupânului care sculptează de zor cu dalta şi ciocanul într-un butuc, dar conţinutul discuţiei dintre cei doi este menţinut intact. Între cherestegia actuală şi limbajul de mahala bucureşteană franţuzită contrastul e atât de puternic, încât realizezi că spectacolul nu e pentru naivi. Dar nici pentru snobi. Într-un mod pozitiv, regizorul Cristian Ban încearcă să instaleze o stare de perplexitate. Astfel încât în anumite situaţii, râsul natural, exploziv să devină o surpriză chiar pentru tine însuţi. Nu mai ai timp să îţi aşezi gulerul scrobit şi să îţi pregăteşti cu o fracţiune de secundă înainte râsul în barbă. Între cei care, mimând o seriozitate agresivă, se abţin să râdă şi cei care la final aşteaptă victorioşi (la o pauză intenţionat sesizabilă în scenă) ca Jupân Dumitrache să îşi dea seama că e încornorat, aflând cui aparţine cămaşa găsită (nu mai e legătura, ordinea scenică a schimbat ordinea textului pe alocuri) în patul Vetei, realizezi că râzi firesc, ca la o comedie de calitate. În mod circular, la final îi vine rândul lui Jupân Dumitrache să fie sculptat de Nae Ipingescu, devenind mascota vie a propriei firme, pe fundalul inimilor tricolore lipite pe felii rotunde de lemn şi ataşate unui panou forestier, cu un picior ridicat pe un butuc, în postura de luptător pentru onoarea de familist, iar cu o semnificaţie mai largă în postura oricărei statui reprezentând un mare Jupân cu o armă în mână, în cazul de faţă – ciocanul. Prin această imagine sunt demontaţi idolii falşi ai istoriei. E o metaforă a glorificării muncitorului înainte de 1989 (JD e îmbrăcat în salopetă de lucru şi bocanci) şi a demistificării acestui tip de glorie. Chiar şi acum, în România privatizărilor mai mici sau mai mari, lucrurile nu par să se fi schimbat prea mult. Atmosfera umană rămâne una de mahala, în asentimentul telenovelelor, dar anglicizată.  

Nu reuşeşte să evite lupa lucidităţii nici ”eternul feminin” care şochează cromatic prin puternice contraste vestimentare (roşu-albastru sau vişiniu-tigru). Recuzita de cherestegie dobândeşte noi utilizări (dălţi pentru manichiura Ziţei (Claudia Ardelean) sau ciocane ce adaugă un plus de picanterie lenjeriei Vetei (Fatma Mohamed). În ceea ce priveşte restul personajelor masculine, Chiriac (Sebastian Marina) e un macho pe care numai aerele Vetei îl mai dau pe spate; Rică Venturiano e un fante second hand (Liviu Popa), iar Spiridon un pişicher care favorizează neînţelegerea. În întregul ei, regăsim o lume umană zgomotoasă, răsunătoare în decrepitudinea ei, în care interjecţiile domină, iar din care raţiunea pare să fi evadat şi care nu e tocmai un loc necunoscut pentru noi, astăzi. Există momente în spectacol când, cu actoria la vedere, personajele mai mult ţipă decât vorbesc şi aleargă într-o devălmăşie de nedescris. E o dezordine umană care o reproduce pe cea a animalelor. O chestiune care are mult de a face cu secolul în care trăim.

Astfel, Caragiale renaşte într-o lectură scenică actuală, prezenţa actorilor făcându-se simţită prin mici acţiuni şi gesturi comice (schema lui Fatma Mohamed cu cămaşa, preocuparea Claudiei Ardelean pentru manichiură, plecarea ca la bătălie cu metrul a lui Costi Apostol), care rămân legate de personalitatea actorului la construcţia personajului căruia contribuie. Alertă, antrenantă, dinamică şi inteligentă, montarea face uz de soluţii regizorale care stau în picioare: depistarea şi ironizarea clişeelor (retezarea cu toporul în două a fotografiei) merge mână în mână cu demascarea cu ironie şi umor a unei societăţi melodramatice; schema cu hârtia igienică şi lectura indirectă la toaletă introduce un pasaj caragialesc indispensabil în economia actualizată a spectacolului (lecturarea ziarului şi nelipsitele opinii politice din ipocrizie, chiar dacă nu se înţelege nimic); zona în care trebuie căutat intrusul este transformată într-o hartă la care Nae Ipingescu arată cu un metru cu arc folosit pentru măsurare în tâmplărie; acelaşi metru mai are puţin şi e călărit de acelaşi Nea Nae cu pantaloni de stofă subţire, ilic încheiat greşit la câţiva nasturi şi o şapcă de proletar; una dintre ferestre e prevăzută cu mâner tricolor, iar cealaltă (pe unde prevedem încă de la început că va fi aruncat intrusul) e folosită pentru sacii cu rumeguş pentru export.  

(O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale, regia: Cristian Ban, distribuţia: Costi Apostol, Daniel Rizea, Ion Fiscuteanu Jr., Sebastian Marina, Liviu Popa, Fatma Mohamed, Claudia Ardelean, scenografia: Simona Negrilă, TAM, prezentat în Festivalul ”Zile şi nopţi de teatru La Brăila”, 18 septembrie 2017)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)