Obsesiile noastre halepiene

Un sondaj apărut într-un cotidian important de sport. Întrebare scurtă şi la obiect: “Ar fi trebuit rejucată ultima minge a partidei Johanna Konta – Simona Halep, din sferturile de la Wimbledon?”. Răspuns cu largă majoritate: 81%. Într-adevăr, mingea aceea ar fi trebuit rejucată din cauza unui ţipăt isteric din tribune, care a încurcat-o pe româncă la retur. Mai greu era de răspuns la întrebarea logic următoare, dacă Halep ar fi putut câştiga meciul, dacă s-ar fi rejucat punctul. Teoretic, ar fi fost orice posibil. Era 40-15, se făcea 40-30, un nou game lung cât o zi de post, apoi re-break, prelungiri la setul decisiv şi… cine ştie? Practic, foarte greu. Konta era jucătoarea pe val, cea care venea puternic din urmă, sprijinită de un public incandescent şi urlător, fără a avea ce pierde decât alăturarea pe plan istoric Virginiei Wade. Simona? Puţin vlăguită, puţin demoralizată, cu şanse mici de a-şi materializa în puncte obişnuitul joc defensiv în faţa unei jucătoare dezlănţuite, cu rana Ostapenko redeschisă şi mai ales cu aşteptările împovărătoare ale fanilor: locul I mondial şi o victorie de Grand Slam. Dacă nici acum, atunci când, clamează suporterii care şi-au pus în buzunarul de la spate ultimele speranţe legate de Simona Halep.

Cei cărora, în mod eronat, le place să aplice regula de trei simplă a aritmeticii elementare în sport, pun o nouă întrebare. Dacă Venus Williams, la 37 de ani, a zvântat-o pe temuta Konta, pe acelaşi teren, cu aceeaşi spectatori (cu “screameri” cu tot), câte game-uri ar fi luat Simona în faţa temutei americance? Unu-două-maxim-trei. Concluzia? E mai bine aşa, Halep a ieşit greu, cu fruntea sus, pune mâna, fată, şi antrenează-te sau mai bine lasă-te de tenis că ţi-ai atins limitele. Depăşind faza X# AxB / C, găsim o virtualitate mai complexă. Poate că dacă Simona ar fi reuşit să-i ia un set Venerei, ar fi câştigat şi meciul, ţinând cont de diferenţa de vârstă şi, mai ales, de palmaresul prea uriaş al domnişoarei Williams cea mare, ca s-o facă să alerge cu limba scoasă după trofee. Poate din acest motiv, nu o consider pe Venus favorita principală a finalei, cu Garbiñe Muguruza, cea redeşteptată dintr-o somnolenţă primejdioasă chiar la Wimbledon.

O altă întrebare pusă de suporterii dezamăgiţi: şi-a atins Simona Halep limitele? Pentru cei care i-au urmărit meandrele carierei, fie şi pe intervalul scurt dintre ianuarie şi iulie 2017, saltul Simonei la toate capitolele este incontestabil. Din punct de vedere tehnic (meciul cu Konta a fost, până în finalul setului decisiv, excelent), dar şi din punct de vedere mental. Chiar dacă mai dă cu racheta de pământ, chiar dacă mai pune în pericol copiii de mingi, Simona a arătat că ştie acum să depăşească momentele critice. Fata aceea care se răstea la antrenori, fie că se numeau Victor Ioniţă, Wim Fissette sau chiar Darren Cahill nu mai este. Fata aceea care juca numai pentru “enjoying her tennis”, fără a fi interesată de clasamente sau de trofee nu mai este. (Oare câte jucătoare active de astăzi au măcar 15 trofee la bord?) Chiar şi fata aia care şi-a propus să mai joace 2-3 ani, după care să treacă la gătit, măturat şi făcut copii, nu o mai găsim. “Mai am multă vreme de jucat tenis”, spune acum Simona Halep. O veni ea şi vremea familiei!

A ajuns oare Simona Halep la nivelul minim al incompetenţei, conform principiului lui Peter din murphologie? Cei care răspund pozitiv se leagă de câteva vorbe: locul I şi Grand Slam. Chiar dacă nu va ajunge niciodată lider mondial, chiar dacă nu va ridica o Cupă de Mare Şlem, Simona Halep rămâne o sportivă uriaşă a României. Caroline Wozniacki şi Dinara Safina au fost multă vreme lideri mondiali, dar n-au câştigat niciun Grand Slam. Agnieszka Radwanska n-a reuşit niciuna, nici alta. Mai mult, “Aga” n-a prins nicio finală de GS în carieră. Se îndoieşte cineva de valoarea polonezei? Nimeni. Se îndoieşte cineva de valoarea româncei? Mulţi.

Cei aplecaţi pe clasamente, programe şi liste de turnee realizează că intrarea Simonei pe primul loc WTA este o chestiune de timp. În partea a doua a anului, Halep are puţine puncte de apărat. Dacă Simona ar fi făcut un efort şi ar fi venit cu wild card la turneul de la Bucureşti, chestiunea asta de timp ar fi fost aproape rezolvată. Tocmai faptul că nu a abuzat obsesiv de această oportunitate, e semn de maturizare. Cât despre o victorie de Grand Slam, încă mai este perfect posibilă. “Da, dar când?” este o întrebare lipsită de sens. Deocamdată stă de peste trei ani în Top 10, este numărul 2, arată progres pe toate planurile şi, cum spunea ea însăşi, mai are mult tenis de jucat!