Oglinda comunismului ieşean (II)

Pentru cititorii tineri, volumul coordonat de Sorin Bocancea în care fostul lider de la Iaşi al Asociaţiei Studenţilor Comunişti din România, pe atunci asistentul universitar Doru Tompea, dezvăluie culisele puterii locale din anii ’80, ridică o serie de întrebări.

În primul rând, desigur, de ce e acest volum atât de important? Aici ar trebui amintită structura deciziei la nivel judeţean pentru a putea fi desluşite mecanismele puterii comuniste. După Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român (botezat astfel de Ceauşescu pentru a disloca din memoria colectivă orice avea legătură cu fostul Partid Muncitoresc Român al lui Gheorghiu-Dej) din noiembrie 1967, partidul unic îşi afirma, cu putere de lege, rolul de "forţă politică conducătoare" subordonând şi de jure şi de facto statul. Altfel spus, conducerea executivă aşa zis aleasă (primarii şi preşedinţii consiliilor judeţene, care erau oricum desemnaţi şi confirmaţi de partid), precum şi guvernul în integralitatea sa erau subordonaţi efectiv liderilor naţionali sau judeţeni ai partidului. La nivel de judeţ, primul secretar avea toate frâiele puterii în mâinile sale (preşedinţi, primari, securitate, poliţie, armată etc., aflându-se la cheremul său – cu excepţia unei unităţi speciale a securităţii care, la ordinul Elenei Ceuşescu, îi spiona şi pe primii secretari ca nu cumva să le vină ideea de a da o lovitură de stat!). Această poziţionare de comandă a ideologicului (a nomenclaturii de partid, de fapt) făcea ca în piramida puterii locale preşedintele studenţilor să fie pe locul al treilea în ierarhia judeţeană după prim-secretarul de partid şi după prim-secretarul de la tineretul muncitoresc (Uniunea Tineretului Comunist). Forţa de reacţie a tineretului universitar, inteligenţa şi libertatea acestui corp social destul de bine definit îi făcea precauţi pe liderii de partid, sistemul de represiune al poliţiei politice fiind extrem de atent cu ce se petrecea în acest mediu. De aici şi puterea liderului studenţilor, relaţia lui directă cu primul secretar de partid, cu şeful judeţean al Securităţii, cu liderii naţionali ai studenţilor sau diverşi membri ai nomenclaturii naţionale sau locale. De aceea, dezvăluirile lui Doru Tompea, sincere şi fără obişnuitul self-marketing pe care l-au utilizat nestingheriţi subiecţii cărţilor Lavinei Betea, sunt importante pentru înţelegerea nuanţată a personajelor şi a deciziilor acelor vremuri.

În al doilea rând, cititorul tânăr remarcă faptul că aproape întreaga generaţie de peste 50 de ani de astăzi, dintre oamenii de succes politic, administrativ sau de afaceri din Iaşi, se regăseşte, cu diverse funcţii şi poziţii în nomenclatura studenţească de atunci. Cum a fost posibil? Explicaţia necesită, de asemenea, desluşiri prealabile. Oricine intra la facultate devenea automat membru UASCR şi doar cazuri extreme de sectanţi sau de marginali au refuzat în mod expres înregimentarea. De asemenea, plasarea pe o poziţie de activist, fie ea la nivel de facultate, de universitate sau de centru universitar, facilita accederea la un bonus de 50 de sutimi care se adăuga la media finală de absolvire (da, au fost mulţi studenţi care la repartiţie au avut media 10,50!) care era nepreţuit la alegerea postului unde urma să-ţi desfăşori activitatea. Şi, de cele mai multe ori, şi viaţa. Lipsa de alternativă (nu exista altă organizaţie, iar ieşirea în afara sistemului te transforma rapid într-un paria), precum şi beneficiile omeneşti (tabere gratuite, prime sau, uneori, posibilitatea de a călători în străinătate) făceau ca toate aceste alegeri să decurgă de la sine. Şi mai era ceva. Nu oricine putea, totuşi, accede la aceste funcţii. Ca şi în cazul intrării în PCR, doar studenţii buni, cu cele mai mari note în facultate erau acceptaţi să ocupe astfel de poziţii care, în mod evident, ofereau cele mai bune starturi de carieră. Spun aceste lucruri pentru a nuanţa mai buna înţelegere a unor decizii oportuniste pe care generaţiile amintite în carte (între care mă număr, fireşte, şi eu!) le-a luat atunci pentru a-şi construi viitorul.

Mai trebuie spus încă ceva. Spre deosebire de activul de partid şi de utecişti, liderii studenţilor erau, în marea lor majoritate, făcuţi din alt aluat. Mai dezinvolţi, mult mai inteligenţi şi şcoliţi şi, de regulă, cu o perspectivă mai flexibilă decât dogmatismul stupid şi contondent al "tovarăşilor". Nu întâmplător beizadeaua familiei Ceauşescu a vrut să şi-i apropie. Detaliile despre relaţia lui Doru Tompea cu Nicu Ceaşescu, cum a salvat acesta revistele studenţeşti ieşene după anchetele Securităţii din 1983 şi, mai ales, cum se configurase o echipă de tineri colaboratori ai viitorului "prinţ moştenitor" sunt elemente dintre cele mai interesante ale acestui volum de mărturii pe care eu unul le-aş vedea dezvoltate chiar într-un volum de sine stătător.

Cititorul mai poate afla, de asemenea, numeroase detalii despre structurile de adâncime ale puterii, despre momentele de criză (episodul fierbinte pentru partid al revoltei studenţeşti din februarie 1987), despre presa studenţească, despre fabuloasele "Gale Amfiteatru" sau despre cum funcţiona Securitatea şi despre obsesia acestei legată de presupusul spionaj al lectorilor străini de la universitate. Şi multe, multe altele, care fac din volumul Două decenii de comunism în Iaşul universitar nu numai o oglindă timpului, ci şi o lectură obligatorie pentru cei care vor să înţeleagă, nuanţat, trecutul recent.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi director artistic al Fundaţiei Iaşi – Capitala Europeană a Culturii