Oraşul apocrif

A ajuns la mine eleganta antologie editată şi coordonată de Cristian Fulaş şi Ovidiu Şimonca (apărută la editura Gestalt Books), intitulată Oraşul. Antologie de proză, „un fals tratat de «poliritmie social-urbană”, cum îl numeşte în prefaţă Carmen Muşat. Cartea a fost gândită în aşa fel încât să ofere versiuni subiective, aprop(r)ieri specifice fiecărui scriitor, relative la acest meta-spaţiu monstruos şi totodată fascinant, hidos şi rafinat, logic şi absurd, mizerabil şi elevat, nou şi vechi, care este oraşul.

Cartea se deschide cu un interviu luat de Cristian Fulaş lui Marcel Iureş. Cum îşi defineşte actorul relaţia cu Bucureştiul? „Trăiesc simplificat”, spune el. „Mă urc într-o maşină de fier, trec prin doi kilometri de gaze şi zgomot, ajung într-un punct unde chiar am treabă şi unde, slavă Domnului, e linişte şi plăcut, şi apoi fac drumul înapoi în aceeaşi maşină de fier, în aceeaşi atmosferă de gaz şi zgomot. Practic, percutez printr-un fel de muşuroi: dus-întors. E simplu.” E simplu, dar pare alienant. „Case de fier în case de zid,/ şi porţile grele se-nchid”, tresare automat, în memoria noastră livrescă, Bacovia. Artistul nu trăieşte propriu-zis în oraş, cel puţin Bucureştiul nu este un oraş în care se poate trăi. El se freacă zilnic, de nevoie, de o realitate îmbâcsită, urâtă, brutală şi caută infrarealitatea oraşului, pauzele de normalitate, de frumuseţe. Care nu există ca atare, ci trebuie inventate. Ca să fie suportabil, oraşul se cere reabilitat estetic.

Cei 14 scriitori cuprinşi în această antologie, dintre care 11 români şi trei străini, propun imagini diferite ale oraşului. Radu Aldulescu evocă, în stilul cunoscut, şantierele anilor ʼ80, cu lucrători culeşi de prin mahalale, care fac parte din echipele de demolare a monumentelor din cartierul Uranus. Cristina Andrei aduce în prim-plan un Bucureşti nocturn, străbătut cu spaimă de personajul feminin, un oraş descompus, în care cel slab se află la cheremul oricui. Pe scurt, un oraş fără Dumnezeu. Din proza lui George Dumitru, oraşul abia se întrezăreşte, estompat, sufocat de ura celor care şi-au pierdut copilăria în oroare şi nu au reuşit să îngroape în uitare trauma. Personajul lui Cristian Fulaş, care încearcă să scape de adicţia alcoolică, străbate un infern liniştitor, familiar, care pulsează cumva în acelaşi ritm cu cel al vieţii dezordonate şi arbitare a dependentului. E un oraş condamnat, în care salvarea nu e posibilă. Bogdan Ghiu propune o teorie extrem de interesantă şi de incitantă: identitatea capitalei ar sta tocmai în ruptura dintre diferitele lui nivele simultane de civilizaţie. Simt nevoia să citez: „Bucureştiul este un oraş depăşit de el însuşi. Un oraş care, pe de o parte, a luat-o vertiginos înainte, la nivel uman, comportamental, dar care, în acelaşi timp, pe de altă parte, la nivel urbanistic, infrastructural, civilizaţional, a rămas dramatic în urmă. Bucureştiul este, deci, un oraş rupt, temporal, istoric, în două. Iar noi, ca bucureşteni, ne ducem viaţa, trăim, locuim, ne mişcăm tocmai în acest spaţiu gol al acestui enorm defazaj istoric, în prăpastia, pe maidanul, în locul părăsit, neocupat, nestructurat dintre oraşul care a luat-o razna înainte şi oraşul care a rămas, blocat, în urmă.” O teorie pe care aş aplica-o şi altor oraşe autohtone. Iaşului, mai întâi. Nora Iuga evocă, într-un text splendid, cu duioşie şi candoare, dar şi cu umor, Bucureştiul interbelic al copilăriei, cu resturile sale de Belle Époque, dar şi drama primei iubiri sfărâmate de brutalitatea istoriei din anii ʼ50. În proza lui Cosmin Perţa, oraşul este sursa ororii, de unde vin mesagerii morţii, de unde iradiază toxicitatea politicului. Este cel mai crud text al cărţii. Petru Istrate descrie oraşul tranziţiei, murdar, cu prostituate minore, un loc care trebuie părăsit, care nu are cum să fie „acasă” pentru nimeni. Andreea Răscuceanu reconstituie ficţional, în câteva foarte frumoase texte, fie Bucureştiul fanariot din mahalaua în care Stanca Mântuleasa îşi duce viaţa, fie finalul interbelic, în care oraşul pare un miraj al formelor de civilizaţie occidentale. Sunt proze de atmosferă care promit un proiect epic foarte incitant, numai bun să completeze demersurile critice ale autoarei. Pentru Octavian Soviany oraşul este, prin excelenţă, Braşovul copilăriei, evocat în pasteluri noslagice. Un spaţiu care încă îşi conservă farmecul, în pofida vremurilor tulburi pe care le traversează; prin comparaţie, Bucureştiul nu e decât oraşul în care, venit în vizită, s-a ales cu scarlatină. Or, acest raport, sugerează naratorul, se va păstra întotdeauna. Octavian Soviany pare şi acum un braşovean picat în vizită la rudele din Bucureşti ca să se aleagă cu vreo boală nedomnească. Din prozele lui Bogdan Suceavă, Bucureştiul apare mereu „subt vremi”, în diferite momente ale istoriei sale zbuciumate, de la cele de mult apuse, în care miracolul încă era posibil, la cele ale comunismului şi ale începutului de tranziţie bezmetică.

Există şi Bucureştiul scriitorilor străini. Fireşte, prima impresie pe care un alogen, picat în Bucureşti şi dotat cu o privire mai mult decât turistică, o poate avea este aceea a unui amestec pitoresc. Contradictoriul pare a fi specificul acestui oraş, mult mai bogat în contraste decât în proiecte coerente. Personajul lui Christian Haller descinde într-un Bucureşti idealizat, cel evocat cu nostalgie de mama sa, a cărei copilărie interbelică s-a petrecut aici. Prin urmare, există un permanent scurt-circuit între acea imagine, care face parte din mitologia familiei şi imensul haos contemporan, oraşul schilodit de comunism şi totuşi simpatizat, care nu mai reuşeşte să îşi susţină legenda. Bogumiɫ Luft, ambasador al Poloniei în România şi în Republica Moldova, evocă un oraş surprins în banalitatea sa nu tocmai atractivă, în care politicul are reverberaţii dintre cele mai nefericite. Este, în mod clar, o prezentare diaristică realizată pentru cei străni de acest spaţiu. În fine, Margo Rejmer, autoare a unui volum premiat, Bucureşti. Praf şi sânge, desface, cu o curiozitate de reporter, misterele şi legendele din jurul imensei hidoşenii numite Casa Poporului. Un proiect care sintetizează oroarea, grotescul, lipsa de măsură ale ceauşismului, dar şi tragedia cauzată de acesta.

Din această diversitate de perspective se încheagă o imagine-mozaic a oraşului contemporan: un spaţiu neprietenos, mereu în contradicţie cu propriul trecut, care pare apocrif, un amestec de civilizaţii, de influenţe, desenat de un demiurg beat, lipsit de viziune.

Concluzia? Oraşul contemporan nu mai este o cetate geometric organizată, ci un imens delir edilitar, arhitectural.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza”