Receptări

În 8 ani şi 81 de noi Cronici vechi (înscrise pe frontispiciu), a fost întotdeauna primul care şi-a pus la patru ace paginile de artă, având timp totodată: să scrie şi să-şi editeze câteva opuri care dau samă de altitudinea omului de teatru (şi film), a dramaturgului, a prozatorului şi (adevărată revelaţie!) a poetului (prea discret) ce este; să participe la mai toate reuniunile teatrale de anvergură, din ţară; să fie încununat cu Premiul UNITER pentru întreaga activitate şi cu alte onorante premii şi distincţii; să-şi descarce tolba cu poveşti vânătoreşti/ pescăreşti/ scriitoriceşti la întâlnirile noastre redacţionale, care au devenit un fel de han al lui don Fănică; să recite (din Eminescu îndeosebi) şi să te incite cu diverse replici din dramaturgi din toate epocile (Caragiale, cu precădere), pe care mai că-i ştie pe de rost; să se dedea unor (ne)vinovate jocuri şi concursuri (de împrejurări), care-i menţin verva şi-i perpetuează tinereţea spiritului; să te surprindă – cum anul trecut, de ziua mea, când mi-a recitat (la telefon!) un poem de-al meu antic/ vechi/ şi de demult…, pe care-l memorase încă de-atunci, de când îl publicasem, dar abia acum a mărturisit (ca să-mi ostoiască uimirea, că orgoliul – mai greu)… Tot acum aflu că prima cronică teatrală la piesa lui de debut, Constelaţia Ursului, eu am comis-o, difuzată fiind la Radio Iaşi (unde lucram la vremea aceea).       

Am scris cândva despre importanţa titlului unui articol, al unei cărţi, în strategia de promovare editorială şi chiar auctorială. De când e presa presă, prin redacţii se făceau concursuri (colegiale) şi se… promiteau premii (fie şi-o bere!) pentru cel mai reuşit titlu. Întrucât uneori autorul ”nu vede” dincolo de litera propriului text, sau ezită între diverse variante, cuiva dinafară (dar nu dinafara… domeniului) îi va fi mult mai simplu (şi uşor) să-i pună eticheta (ea însăşi o carte de vizită) adecvată. În ceea ce mă priveşte, am fost atât beneficiar, cât şi – mai ales ca redactor de revistă – donator…   

Trebuie să recunosc, însă, că e un act de curaj să-ţi intitulezi o carte: N-AM TALENT. Şi adaug imediat că numai un autor de talent poate să clameze public aşa grozăvie, netalentaţii nemărturisind nicicum întrucât, în majoritatea cazurilor, nu conştientizează absenţa harului, a talentului. Pentru alţii, talentul e prea puţin – şi doar ce-l auzi pe câte unul: N-am talent! Am GENIU! Ceea ce poate fi o răbufnire de orgoliu, dar şi un mod de-a da cu tifla, un semn de superioară (auto)ironie. În cazul volumului în discuţie, justificarea şi semnificaţiile titlului se vor releva doar… la sfârşitul lecturii. Şi, ca să nu mai prelungesc suspansul: autoarea cărţii, Angela Traian, optând pentru acest titlu, nu sfidează, nici nu se alintă; titlul nu este autoreferenţial, ci, mai degrabă, polemic. De altfel, întreg volumul – cu două-trei excepţii – este ardent polemic. Pentru mine nu aceasta a fost surpriza – prestaţiile ei publicistice în răspăr fiindu-mi cunoscute încă din anii 90 -, ci remarcabila viteză cu care autoarea a antologat şi le-a dat tiparului texte apărute la rubrica susţinută în ”Cronica veche”. Volumaşul (100 de pagini!), editat de Junimea, în colecţia ”Efigii” (coordonată de Elvira Sorohan, Simona Modreanu, Bogdan Creţu), se vrea a fi, şi chiar este, o suită de eseuri despre poezia recentă,  ”înscrise” de Angela Traian în ”terenul” echipei adverse. Opunând poeticitatea/ poeticul, –ismelor la modă (o modă care deja şi-a consumat excentrităţile), s-ar crede că autoarea refuză programatic experimentul artistic. În realitate, demersul ei amendează excesele, cu precădere ”extazul” unor receptori literari, al unor critici ”de (nouă) direcţie”, în  faţa unor producte lipsite de orice fior liric. Astfel s-a ajuns (sar peste amănunte) ca talentul, ”clasicul” talent să nu mai fie condiţia sine qua non a validării unui creator, dimpotrivă, absenţa lui putând şi chiar devenind un titlu de (falsă) glorie. 

N-am mai auzit de mult un cocoş cântând… Cocoş la bloc? În anii 80 (de apogeu al penuriei (f)alimentare), se întâmpla, totuşi, ca vreun locatar să ţină cocoşei – nu de aur! – în balcon sau în debara, spre amuzamentul, iritarea, exasperarea vecinilor. În lumea literară ieşană a acelor ani, a făcut vâlvă şi-a rămas de pomină ”persecuţia” sonoră la care a fost supus, luni la rând, de un cocoş al vecinului, poetul Har. Ţugui. Ce-i drept, dincolo de vocaţia de reclamagiu, poetul avea dreptate: insensibilul vecin cumpărase cocoşul de Crăciun şi-avea de gând să-l hrănească şi să-l crească – întru ritualică sacrificare – până la Paşti. (Pentru asta, mai silenţios şi mai creştinesc ar fi fost un miel dar, cine ştie!, poate că vecinul era ateu.) Până la urmă, reclamând peste tot: la Uniunea Scriitorilor, la partid, la ”sfat”, la miliţie, Harţugui (cum îl alintau răutăcioşii) n-a obţinut nici sacrificarea cocoşului, nici sancţionarea vecinului, ci un alt apartament, într-un bloc din buricul târgului… Scopul scuză mijloacele…

Ei bine, azi, dis-de-dimineaţă, când am deschis termopanul de la bucătărie, nu mi-a venit a crede… urechilor (şi aşa, destul de fudule…): de undeva – poate de la blocul vecin? – răzbătea, prin deja obişnuitul vacarm matinal, un… cucurigu. Cât am stat la fereastră (preţ de-o ţigară), cucurigurile s-au repetat, la intervale egale, cu o sonoritate inconfundabilă şi… agreabilă. Oricât l-am căutat, pe emitent, cu privirile, n-am reuşit să-l dibui deşi, după intensitatea emisiei, părea a-şi avea sălaşul undeva pe aproape. Mă-ntreb, totuşi, dacă n-o fi un cocoş mecanic, un cocoş-jucărie, ”activat” de cineva pus pe şotii… acustice.

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist