Referendum contra Europei (II)

Referendumul din 23 iunie ar putea duce la ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, dacă tabăra pro-exit (leave) va reuşi să genereze acea pasiune populară capabilă să învingă forţele raţiunii şi prudenţei ce îndeamnă la menţinerea status quo-ului (remain). Sugeram, către finalul textului de săptămâna trecută, că decisive ar putea fi intensitatea şi anvergura sentimentelor contestatare.

Ştim deja că în mai toate referendumurile în care s-a votat împotriva UE, cetăţenii au găsit de cuviinţă să ignore recomandările marilor partide. Norvegia a respins de două ori aderarea (1972 şi 1994) deşi forţele politice care susţineau proiectul întruneau majoritatea covârşitoare a opţiunilor populare. La fel, când diversele tratate comunitare au fost respinse de electorate (Maastricht în Danemarca, Nisa în Irlanda, Constituţia Europeană în Franţa şi Olanda, Lisabona în Irlanda), marile partide recomandaseră votul pozitiv. Nici rezultatele ultimelor alegeri, nici scorurile actuale ale partidelor nu ne ajută să anticipăm scorul unui referendum pe tema Uniunii Europene.

Pentru orice mişcare anti-establishment, o campanie împotriva Uniunii Europene reprezintă un exerciţiu facil, pentru că UE este, prin natura ei, destul de antipatică. Dacă privim lista ţărilor de mai sus, putem observa că, exceptând Franţa, toate au tradiţii vechi şi respectabile de politică „la firul ierbii” şi democraţie participativă. Desigur că mesajele anticomunitare au inclus şi enunţuri eronate, false sau deturnate în sens demagogic. Dar ele s-au propagat nu doar pe verticală – de la politicieni înspre electorat – ci şi pe orizontală. Mesajul vecinului, al colegului de muncă sau al interlocutorului din pubsau din cafenea poate părea mai credibil decât mesajul expertului. Articolul de presă din pagina de fapt divers capătă o forţă mai mare decât opinia expertului în economie. Şi aşa mai departe.

Marea Britanie s-a mai confruntat, în 1975, cu un referendum privind ieşirea din CEE, iniţiat de guvernul laburist al lui Harold Wilson. Situaţia este extrem de similară cu cea de astăzi, în sensul că Wilson, aflat în opoziţie, promisese în campania electorală că, dacă va fi ales, va renegocia o parte din termenii aderării – realizate în 1973, sub guvernarea conservatorilor. A făcut-o pentru că laburiştii de atunci, asemeni conservatorilor de astăzi, erau puternic divizaţi în acest dosar şi pentru că exista – la fel cum există astăzi, pentru conservatorii lui David Cameron – riscul ca partidul să-şi vadă afectate şansele pe termen lung.

Cititorii ar putea bănui ce urmează. Wilson şi-a asumat public o importantă misiune – aceea de a renegocia anumite aspecte ale participării Regatului Unit la piaţa comună europeană. La fel ca David Cameron, astăzi, premierul de atunci s-a întors cu un acord nu foarte impresionant, dar pe care l-a etichetat drept bun şi a anunţat că guvernul îl susţine. Din nou, la fel ca acum, miniştrii au primit dreptul de se poziţiona aşa cum doreau în acea campanie, ceea ce a dus la scindări extrem de serioase. Vom vedea dacă situaţia din cabinetul Cameron va deveni la fel de gravă ca aceea din 1975, dar nu ar fi deloc exclus. Şi vom vedea, desigur, dacă actualul premier va reuşi să obţină rezultatul dorit; oricum, dacă ţinem cont de rezultatele sondajelor de opinie, nu poate spera la o majoritate pro-europeană de dimensiunile celei reuşite de Wilson (67,23 % versus 32,77%).

Şi în 1975 au existat destule partide şi personalităţi care au susţinut ieşirea. Dintre ele merită amintit aici reputatul intelectual Enoch Powell, cel care cu câţiva ani înainte (1968) pronunţase faimosul discurs „Râuri de sânge”. Astăzi, rasismul tranşant nu mai este tolerat – în cazul migraţiei est-europene el nici poate fi prea bine definit. În locul rasismului cu patină intelectuală al lui Powell se face auzită xenofobia bine mascată a lui Nigel Farage. În 1975 campania s-a purtat cu precădere între partide şi organizaţii. Acum, pe fondul ascensiunii impresionante a populismului – a se vedea ceea ce se întâmplă peste Ocean sau peste Canalul Mânecii – premierul Cameron ar putea ajunge să se confrunte cu un adversar mai periculos decât Farage sau decât prietenul şi rivalul său Boris Johnson. Este vorba de ostilitatea difuză a unor oameni ce nu se mai simt reprezentaţi de nimeni şi pentru care contează prea puţin cum se va descurca Regatul Unit după eventuala ieşire, ce noi acorduri comerciale se vor semna sau cum se va colabora cu partenerii europeni împotriva reţelelor teroriste. Un premier care pledează pentru rămânerea în Uniunea Europeană este o ţintă mult mai comodă acum decât era în 1975.  

Lucian Dîrdală este politolog şi lector universitar doctor în cadrul Universităţii “Mihail Kogălniceanu”