Reverenţă actorului Petru Ciubotaru (II)

N-a fost deloc o întâlnire numai cu actorul Petru Ciubotaru, ci în egală măsură şi una cu omul din el, începând chiar cu copilul de altcândva, apoi elevul de la Colegiul Naţional, tânărul absolvent de liceu pornit să-şi încerce puterile la “admiterea” în IATC, la Bucureşti. Evocate, toate aceste trepte, ca de altfel şi ceea ce le-a urmat, în aceeaşi tonalitate relaxată, chiar bonomă (dar nu fără nerv şi relief), neforţat colocvială. De la vreo copilărească minciună, către o mamă înzestrată ea însăşi cu umor, amplificată pe o scală a ierarhiilor vremii comuniste, prin contagiune şi dilatare, până la iminenta gafă neutralizată, dezamorsată de vigilenţa de nomenklaturist a “tovarăşului Cazacu” şi flerul vreunui profesor receptiv descoperitor de voci în stare de lectură expresivă cu adevărat şi până la utilele, salvatoarele sfaturi date candidatului la “admitere”, privind fonetica noastră moldovenească, ori chiar câte o păţanie ca aceea din studenţie, dezastruos efect rezultat din “înnoirea” totală, de ultimă oră, a interpretării date monologului lui Figaro. Şi, evident, figuri de Profesori-Maeştri ai scenei de teatru româneşti: Costache Antoniu, Cojar, Finţi ş.a., urmate curând de intrarea tânărului absolvent al IATC între “colegi” iluştri, Miluţă Gheorghiu, Margareta Baciu, Costache Sava, de pildă, şi atâţia alţii.

Puteau oare lipsi astfel de amintiri din fie şi selectiva “recapitulare” a 5 decenii de teatru? Nu erau deja în scenă, sub ochii noştri, încă înainte de gongul-“cortină” sonoră, în care a bătut actorul însuşi, botinele Chiriţei lui Miluţă, cobza lui Barbu Lăutaru (ca personaj), o pălărie cam ca ale lui “nenea Iancu”, coroana lui Ştefan din Apus de soare, câteva costume, şi ele – sinecdoce ale unor mari actori, din mari roluri, înscrişi şi înscrise într-o altfel de “cronică”, a unei memorii culturale-tezaur, amintitoare de spectacole de referinţă, de mari regizori şi maeştri ai scenei, de creaţiile lor? În afară de numele deja citate, simpla rostire şi a altora: de pildă, Maican, Ciubotăraşu, Aristizza Romanescu (evocată şi din perspectiva impresiilor unui copil, fermecat de glasul ei cu sonorităţi de clopoţel), doar auzul unor asemenea nume de glorii ale teatrului românesc, aici, la Naţionalul ieşean, se asociază unei emoţii culturale de profunzime şi de nestinsă, perenă rezonanţă. One man show-ul lui Petru Ciubotaru nu s-a închis în vreo egocentrică laudă de sine şi de propria “colecţie” de roluri. Reverenţa actorilor după lăsarea cortinei de final e mulţumire şi răspuns în dialogul cu aplauzele publicului, ele însele – limbaj al delectării şi mulţumirii noastre, de spectatori. “Seara” lui Petru Ciubotaru la Sala Studio se joacă fără cortină, pe un discret denivelat podium, semne ale unui climat dialogal-colocvial cu noi, ceilalţi. Inserţiile de poezie (Arghezi, Esenin, Minulescu) comunicau organic cu poezia “teatrului fără de moarte” şi cu “tinereţea fără bătrâneţe” a artei celor ce o “slujesc”, între care şi societarul TNI, laureatul unui mare premiu naţional (UNITER). Care nu şi-a asociat fără rost şi doi copii frumoşi şi inteligenţi (o metaforă scenică a “ştafetei” generaţiilor, cred), nici n-a intrat în scenă întâmplător tocmai “în compania” lui Shakespeare, după cum nu i s-a părut nici disproporţionat să-l alăture marelui Will pe moldoveanul şi românul Alecsandri cu Chiriţa sa şi cu Barbu Lăutaru al său (evocat, acompaniat fiind de Ion Ursulescu). “Sunt bătrân”, din final, e un strigăt în “litera”, nici în spiritul, cărora nu vrem să credem. Ni-l dorim pe scenă, multe stagiuni de aici încolo, în încă multe şi memorabile spectacole şi roluri, cu nesecata-i vitalitate, cu pofta de joc şi umorul pe care i le ştim. “Reverenţa” de aici, din această pagină, în faţa actorului Petru Ciubotaru, nu e numai a mea personal, ci şi a miilor de spectatori ai săi şi ai colegilor săi de teatru de-a lungul timpului, inspirată de chiar spectacolul-“autoportret” despre care vorbesc, la rândul său o frumoasă, nobilă şi generoasă “Reverenţă” a actorului însuşi în faţa a ceva care urcă mult mai sus, mai înalt decât aplauzele publicului de o seară, către însăşi Arta nemuritoare a Teatrului. Îţi mulţimim, preţuite şi dragă Petru Ciubotaru, pentru molipsitoarea ta iubire de Joc, de Scenă, de bucurie împărtăşită a magiei spectacolului!

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi, critic şi istoric literar