România Clotildei Armand

Ce şi-a propus? Simplu: "Să povestesc drumul meu". Sau altfel, dar e acelaşi lucru: "povestea mea". Cu alte cuvinte, un autoportret în mişcare, în devenirea lui trăită, o poveste de viaţă în al cărei miez stă tocmai "Am ales România", cu tot ce gravitează în jurul acestei alegeri cruciale şi îi conferă o substanţialitate exemplară, din perspectiva noastră, a românilor, mai mult decât din a oricui altcuiva, cu siguranţă. În scris, ca şi în viaţă, se conduce după un principiu decisiv, ferm şi nesofisticat: "Numai dacă pot să fiu naturală şi autentică". Şi îi reuşeşte de minune, deşi nu de un drum neted, scutit de încercări, e vorba.

La origine: o întâlnire de tineri studioşi, în stagii americane la faimosul MIT, Massachusetts Institute of Technologydin Boston, printre ai cărui profesori s-au numărat, printre alţii, Roman Jacobson şi Noam Chomsky. Un matematician român, de vocaţie, Sergiu Moroianu, şi Clotilde Armand, inginer de formaţie, amândoi pasionaţi de munca lor intelectuală, curând apropiaţi, îndrăgostiţi, căsătoriţi şi deveniţi părinţi: "Eram nişte părinţi tineri – aveam 25 de ani – şi eram fericiţi". Nu ştia mai nimic despre România, văzuse, la 16 ani, pe ecranul tv imagini din decembrie 1989: "Ni se părea că totul este posibil, era libertatea care câştiga". Cuvinte ce nu sunt doar ecoul vreunei trecătoare înflăcărări juvenile, dimpotrivă, legate adânc de natura tonică şi combativă a individualităţii autoarei, de dăinuitorul ei "sentiment că facem istorie, că trăim momente istorice, că putem, cu voinţa noastră, să scriem istorie". Nu e nicio emfază narcisistă în astfel de cuvinte, Clotilde Armand crede sincer în posibilitatea reală, deschisă oricărei fiinţe umane lucide şi responsabile, de a se implica, da, sub semnul modestiei şi al tenacităţii, în istoria în mers. Care de fapt nu este altceva decât prezentul în care trăim, dar nu pasiv, nu oricum, nu resemnaţi sau îngăduitori cu ceea ce ameninţă valorile cardinale: libertatea, adevărul, munca onestă, viaţa, familia, frumuseţea şi lumina lumii.

Nu veţi da în cartea ei peste volutele unei retorici plutind în generalităţi, abordările sunt mereu directe, legate de concretul trăit, orientate pragmatic şi spre mai bine. Simţi nota unei voinţe şi a unei energii angajate în serviciul comunităţii. Voluntariatul, cercetaşei de odinioară i-a sădit, pe viaţă, preţuirea pentru acei oameni care, deloc teatral, acţionează dovedind că "au o misiune pe acest pământ, alta decât propriul lor confort", cei în stare "să-i pună mereu pe ceilalţi pe primul loc" şi să răspundă "mereu DA la apel", un ethos activ, de un firesc şi o normalitate neclintite de nimic, niciodată. Spaţiile şi experienţele prin care trece îi duc gândul dinspre comparaţii către idei de necesare schimbări. Eliberarea rapidă a unui permis american de conducere auto (faţă de traseul lent şi birocratizat din Franţa), "fără hârtii, pe suport sută la sută electronic" e un eşantion de "sistem robust, în serviciul cetăţenilor", laudă, la fel, evocând atâtea loocuri de muncă prin care a trecut, spiritul de echipă, efortul solidar în atingerea unor obiective, văzut ca o şcoală nu doar a profesiei, ci şi a caracterelor. Inginerul de sistem înţelege că totul depinde de oameni, intermodelarea reciprocă şi autoeducaţia sunt esenţiale: "Inteligenţa colectivă poate să fie pusă în mişcare numai dacă eşti bine organizat", un adevăr ce sună emblematic, dar şi cât se poate de realist şi pragmatic.

Ethosul muncii, al familiei, al activismului civic are adânci rădăcini în biografie, în climatul formator, originar, legat de valori solide, asumate plenar, nu doar declarate, fluturate retoric. Elogiază virtuţile şi calităţile considerate decisive: bunul simţ, demnitatea, inteligenţa şi seriozitatea, munca onestă, altruismul generos pus în slujba comunităţii. Subliniază în repetate rânduri fermitatea legăturilor de familie: respectul şi dragostea de părinţi şi înaintaşi, de fraţi şi surori, atâţia veri primari, toţi căsătoriţi, cu copii, "niciunul divorţat". Ordinea şi stabilitatea încep din acest orizont imediat, al apartenenţei, pe el se clădeşte tot ce vine mai târziu. Astfel de sobre temelii în educaţie nu pot să nu respingă egoismul, mofturile, ingratitudinea. Spiritul voluntariatului şi al combativităţii se hrănesc din aceste repere fundamentale. Despre care nu ni se "predică" moralizant, ele sunt implicate în coordonatele de "poveste" a autoarei. Le-au murit doi copii, Ondine şi Clara (Clarinuţa), totuşi Clotilde a născut şi după aceste tragedii: suferinţa şi durerea nu slăbesc naturile puternice, ba chiar le fortifică.

Detestă lipsa de profesionalism şi corupţia (administratorii "plătiţi pentru a-şi asuma riscul de a semna cu ochii închişi", la Hidroelectrica, de pildă), simulacrele de competiţii pentru angajări (pseudo-headhunting), refuză pasivismul, resemnarea: "mereu mi-am dorit să iau parte la proiectele industriale sau de infrastructură de care are nevoie o ţară, pentru că acestea, cred cu tărie, au o mare valoare adăugată pentru comunitate", implicarea alături de Nicuşor Dan ş.a. în USR fiind şi ea legată tot de ideea unor astfel de proiecte mari şi benefice comunitar. E convinsă că România are nevoie, înainte de toate, de transparenţă, cerută prioritar clasei politice, administraţiilor centrale şi locale, în şcoli şi spitale…: "vrem să vedem ce se întâmplă acolo, să analizăm unde se duc bugetele", "vrem să pătrundă razele de lumină în toate administraţiile publice din România". O atare implicare civică vine din preţuirea şi ataşamentul ei sincer şi profund faţă de potenţialul României, cu oamenii ei inteligenţi şi creativi, pentru ei "se bate" cu inerţiile, cu mentalităţile sterilizante. Pe de altă parte, ne spune cu francheţe că trebuie educată, modelată încrederea în noi înşine, în identitatea românească şi şansele ei istorice, de azi. N-o face învăluitor, ci mereu direct, la obiect. Nu-şi îndulceşte reacţiile, critică mai cu seamă tendinţa atâtora de a-şi ponegri originea, ţara şi neamul, compatrioţii, subliniind, cu o firească indignare, efectul deplorabil al acestui "sindrom". Replica pe care o dă, cu claritate şi cu o intransigenţă exemplară, acestui complex: "ce te face valoros este ce poţi să dai, nu ce primeşti".

O carte luminoasă, puternică în sobrietatea angajării autoarei, cu o responsabilitate de cetăţean întreg, în ţara devenită şi a ei şi a copiilor pe care-şi doresc să-i crească "în primul rând ca români": Clotilde Armand, Am ales România.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Alexandru  Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar