S-a întors roata fotbalului

Din Cupa Mondială braziliană s-a scurs mai bine de o săptămână, totuşi este dificil de tras nişte concluzii privitoare la noutăţile pe care le-a adus această ediţie. E drept, a fost eliminată Spania, cea mai bună echipă din fotbalul mondial în ultimii şase ani, însă acest fapt nu poate fi catalogat ca inedit. Există precedente ca Franţa 2002 sau Italia 2010, ambele campioane en-titre care au capotat la fel de ruşinos ca Spania de astăzi. Eliminarea Spaniei lui Del Bosque se explică prin prea mulţi factori şi se leagă într-un amănunt de celelalte "falimente" enunţate anterior. Metoda tiki-taka nu are decât vina că a început să fie cunoscută şi a început să i se găsească antidot. Este un sistem bazat pe pase repetate, repetat el însuşi până la automatisme, care îl face destul de greu de copiat la perfecţiune de cei dinafara sistemului. Ceea ce leagă Spania de astăzi de reculurile franco-italiene (ba chiar se poate vorbi de Brazilia 1966) este suficienţa. Este greu să mai lupţi pentru ceva când ai ajuns în vârful piramidei, mai ales în cazul Spaniei, când triumful a fost cu repetiţie. Se mai intonează refrenul prăfuit că jucătorii europeni sunt obosiţi după un sezon infernal. Însă sezoanele din Spania, Anglia, Germania sunt la fel de infernale pentru mulţi dintre participanţii la Cupa Mondială, chiar aparţinând unor grupări cu pretenţii mai modeste. Se joacă pentru titlu, se joacă pentru trofee, cupe, dar în Occidentul nostru se joacă la fel de amarnic şi de solicitant şi pentru promovări, sau neretrogradări. Costaricanul Joel Campbell a jucat şi el în Liga Campionilor. Nu la Real sau Chelsea, la Olympiakos, într-un campionat grecesc plin de pasiuni şi nevricale. Însă acest Campbell, dacă mai face unul-două jocuri la fel de strălucitoare ca acela cu Uruguay-ul poate ajunge să câştige mult mai mult la echipe de top din Europa. Xavi Hernandez, unul dintre cei mai buni jucători ai continentului de ani de zile, este deja cu valizele făcute pentru Golful Persic, unde va ajunge sub comanda lui Dan Petrescu. Diferenţă de motivaţie? Sună banal, dar într-o competiţie de nivelul celei din Brazilia, acest argument egalizează sau chiar inversează valorile.

Eliminarea aproape certă a Angliei încă din grupe sună la fel de banal, fiindcă "Albionul" nu este la prima senzaţie de acest gen. Mai greu de explicat este oscilaţia spectaculoasă a echipei Uruguay-ului de la un meci la altul, fiindcă explicaţia din două cuvinte (Luis Suarez) este prea simplistă pentru un fenomen atât de complicat. Urmăriţi jocul lui Cavani în faţa Costa Rica şi în faţa Angliei şi paradoxul iese la iveală, fără a pomeni iniţialele LS. Startul relativ dezamăgitor al Braziliei, pare a fi generat de presiunea uriaşă pusă pe umerii gazdelor, de parcă "Maracana 1950" ar fi înscrisă în codurile genetice ale tuturor "socios" brazilieni. Scolari a pus punctul pe "i": "echipa se află în creştere de la primul meci", ceea ce înseamnă că echipa se eliberează, încet-încet, de presiune. Şi dacă Scolari are dreptate, este foarte posibil ca brazilienii să-şi vadă visul cu ochii, chiar fără a fi nevoie de samuraii globalizării.

Cea mai importantă şi, în acelaşi timp, cea mai preţioasă concluzie a acestei prime săptămâni de Cupă Mondială, este creşterea apetitului ofensiv. În primele 20 de meciuri ale competiţiei s-a înregistrat o medie de peste trei goluri pe meci, care ar fi ajuns la 3,5 dacă n-ar fi existat surogate gen Iran – Nigeria sau Japonia – Grecia. O asemenea productivitate nu s-a mai văzut de la Mexic 1970 şi explicaţia nu poate fi decât una, prefigurată de ultimele ediţii ale competiţiilor intercluburi. Fotbalul defensiv, cu lacăte elveţiene şi zăvoare italiene, cu baricade greceşti şi autobaze româneşti, îşi dă ultimele suflări în fotbalul mondial. Dacă în 2006 sau 2010 se putea vorbi de o bătălie de idei între fotbalul avântat-obiectiv şi cel defensiv (sau "tacticizat", cum îl alintă partizanii), această dispută pare a-şi afla deznodământul chiar în ţara fotbalului eminamente ofensiv. Însăşi Italia, una dintre ultimele baricade "catenaccio", care a câştigat titlul mondial în 2006, cu fundaşul Cannavaro ca prim-solist şi "Balon de Aur", joacă altfel, mulţumită lui Cesare Prandelli, un antrenor care merită un loc în panoplia marilor antrenori (cel puţin) italieni. În 2010 a eşuat, la Euro2012 a încântat, dar a fost învinsă la scor de "tiki-taka" doar în finală. Acum, Italia joacă mult mai direct spre poartă şi are o apărare mai degrabă fragilă. Tocmai pentru că s-a întors roata fotbalului.

Concluzie care nu poate decât să bucure pe devoratorii de fotbal din toată lumea!

PRECIZARE: Acest text a fost scris, din motive strict redactionale, INAINTE DE MECIUL COSTA RICA – ITALIA!