Să piară lumea, dar să rămână Parlamentul!

Prilejul cu care a fost lansat acest panseu de Gâgă a fost unul nobil: omagierea de către Camerele reunite a rolului Iaşului în Războiul Reîntregirii. Bun pretext pentru politicieni de duzină să paraziteze trecutul şi să-şi supraliciteze puţina gândire. Din dorinţa de a înnobila Parlamentul cu rolul de instituţie democratică fundamentală, Tăriceanu vrea să ia de la istorie, chiar şi cu mijloace stupide şi să transfere în beneficiul instituţiei doar omonime de astăzi.

Ce vrea să spună numitul, forţând până la vulgarizare limitele interpretării istorice? O fi având domnul Tăriceanu vocaţia de filosof şi nu am aflat noi, până deunăzi? Ca să intri pe tărâmul istoriei şi al filosofiei ei îţi mai trebuie însă ceva, în afară de retorică găunoasă, şi anume ştiinţă şi bună credinţă. Să nu le vestejim, lăsându-le la îndemâna fariseilor. Drept care iată replica mea. Panseul chinuit al domniei sale mi-a amintit de un principiu fundamental din dreptul roman: Fiat justitia, pereat mundus (Să se facă dreptate, chiar dacă piere lumea). Îl dedic lui Tăriceanu, iar cititorii ştiu de ce. Latinii au gândit matur, în vreme ce domnia sa trişează atât cu justiţia, cât şi cu istoria. Iar delictul acesta nu trebuie lăsat nepedepsit. Fără această idee fermă despre justiţie nici Roma şi nici Europa nu ar fi existat. Fără Tăriceanu, cu siguranţă da. Domnia sa nu are nimic în comun nici cu spiritul Romei, nici cu cel al Justiţiei. Doar cu spiritul Fanarului. Şi iată de ce. Ştie o lume întreagă că Tăriceanu nu e bântuit de grija patriei, ci de cum poţi să scapi de justiţie, ascunzându-te sub faldurile instituţiei fundamentale în democraţiile care-şi merită numele. Cu acest tip de gândire, cei care populează Parlamentul sunt absolviţi de responsabilitate, sub pretextul rolului său esenţial în mecanismul democratic. Inestimabilă gândire! Şi de parcă nu ar fi de ajuns, domnia sa face o interpretare demnă de personajele lui Caragiale şi despre rolul Parlamentului de la Iaşi, din anii refugiului, 1916-1918. Tăriceanu jertfeşte şi istoria, nu doar justiţia, pe altarul intereselor sale şi ale clicii penale.

Ne apropiem de centenarul Marii Uniri şi mă tem că gânditori de birt, de talia lui Tăriceanu, îşi vor face veacul, chinuindu-ne auzul şi flagelându-ne conştiinţa. Iar primul critic care îmi vine în minte este chiar Eminescu. Luaţi aminte, domnule Tăriceanu, la zisele poetului: “Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?/ N-o să aflu într-ai noştri vre-un falnic juvaer?/ Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?/ Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii/ N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi/ În aplauzele grele a canaliei de uliţi/ Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,/ Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?” (Scrisoarea a III a)

Cred că versurile acestea i se potrivesc mănuţă personajului Tăriceanu, nu şi interpretarea pe care o face istoriei. Românii merită mai mult decât s-a sforţat panglicarul să le dea. Faptele spun cu totul altceva. Ca urmare a politicii mioape a unor politicieni care au amânat mereu, sub diverse pretexte înzestrarea Armatei (vă sună cunoscut, stimabili cititori?), după începutul entuziast, din vara anului 1916, au urmat înfrângeri umilitoare, atât din partea armatei germano-austro-ungare, cât şi a celei bulgare. Apoi a venit şi catastrofa: abandonarea sudului ţării, refugiul în Moldova a instituţiilor statului şi a sute de mii de români, epidemia de tifos exantematic, trimiterea pripită a Tezaurului Băncii Naţionale la Moscova, deznădejdea unui popor întreg etc. Iaşul a devenit în aceste condiţii tragice Capitala României. Printre instituţiile care au funcţionat aici au fost şi cele două Camere ale Parlamentului. Dar şi Familia Regală, Guvernul, Comenduirea Armatei etc. Lucrurile au involuat din rău în mai rău, odată cu venirea bolşevicilor la putere în Rusia. Sfârşitul părea iminent. A spune că România s-a salvat atunci datorită Parlamentului este o inepţie şi o nedreptate strigătoare la cer, care sper să-l trezească şi pe domnul Tăriceanu din somnul raţiunii. România a fost salvată de abnegaţia şi dăruirea Armatei, de spiritul de sacrificiu al populaţiei, de hotărârea Reginei Maria şi a Regelui Ferdinad, de inteligenţa şi inflexibilitatea Guvernului Ionel Brătianu, de Misiunea Franceză şi de mulţi alţi factori din care, desigur, nu lipseşte acţiunea Parlamentului, dar să nu ne facem iluzii că parlamentarii au stat cu pieptul la hotare. Pentru că pieptul niciunuia dintre ei nu a fost străpuns de glonţ. Foarte pe scurt, aşa au decurs faptele. Iar în istorie nu am ajuns încă la post-adevar. Dar mai trist şi mai revoltător este jocul politicianist al lui Tăriceanu cu istoria. De aceea, dacă ne respectăm, cred că nu ar trebui să-l prindă Centenarul în fotoliul de Preşedinte al Senatului. Istoria şi onoarea noastre merită mai mult, dacă le luăm în serios.

Mihai Dorin este istoric şi publicist