Saul Bellow către Mircea Eliade

Între Saul Bellow, deţinătorul premiului Nobel pentru literatură, şi Mircea Eliade a fost o lungă şi caldă prietenie în ultimul deceniu şi jumătate de viaţă al profesorului şi scriitorului român stabilit la Chicago. Locuiau amândoi în Hyde Park (cartierul de lux din jurul Universităţii din Chicago, în sudul oraşului) la doar două străzi distanţă unul de celălalt şi făceau ambii parte din grupul select al celor care conferenţiau în cadrul celebrului Committee on Social Thought (într-o traducere mai mult "în spirit" decât "în literă" eu i-aş spune "Comitetul pentre Reflecţie Socială") unde Bellow a fost decan în anii ’70, o perioadă fecundă şi de maximă consacrare a amândurora. "Comitetul" a fost înfiinţat în prima jumătate a anilor ’50 de un istoric cosmopolit şi iubitor de arte şi literatură, vorbitor de franceză, pe nume John U. Nef, iar pentru că avea caracterul unui departament autonom ce fusese ataşat, din raţiuni administrative la divizia Social Sciences a Universităţii, a primit această denumire care cuprinde referirea la "social" deşi, şi astăzi, activitatea sa este orientată către cercetarea avansată, interdisciplinară şi nu are nici o conotaţie "socială", în sensul în care, în universităţile americane, această etichetă trimite către zone ale educaţiei dominate de discursul de stânga, marxizant sau, de câteva decenii, în linia structuralismului or post-structuralismului francez. În realitate, reflecţia economică şi politică practicată aici este mai curând în linia gândirii liberale franceze de calitate, derivând din Tocqueville sau de extracţie aroniană. E suficient să spunem că la Committee au făcut figură de autoritate gânditori de anvergura lui Friederich Hayek, Edward Shils, Allan Bloom sau au fost invitaţi permanenţi personalitaţi precum Paul Ricoeur, François Furet sau Jean Luc Marion, pentru a înţelege că discursul de stânga a fost în permanenţă subiectul unei analize critice foarte minuţioase şi nu a avut niciodată influenţa pe care o are şi astăzi în marea majoritate a departamentelor de profil din universităţile americane, unde lumea academică este "liberală" în sensul opoziţiei faţă de gândirea conservatoare, de dreapta, care susţine teoretic demersul politic al Partidului Republican. John U. Nef a creat o structură autonomă, cu invitaţi de marcă din zona artelor (Eliade aminteşte în Jurnal cum, la începutul anilor ’60, a fost în rezidenţă la Comitet marele pictor Chagall), iar invitarea lui Bellow, cel care i-a succedat lui Nef la conducerea Comitetului, era în această linie. Programul acestei structuri de studii avansate ("post graduate", pentru studii doctorale) este şi astăzi o combinaţie foarte interesantă, singulară în spaţiul universitar american, de studii comparatiste, dirijate de mari figuri ale domeniilor respective din America sau Europa, de studii clasice, filosofie şi ştiinţe politice, istoria ideilor, sau studii religioase având ca ţintă crearea unor absolvenţi formaţi interdisciplinar cu o foarte bună cunoaştere a culturii clasice şi cu instrumente rafinate de interpretare şi judecată critică. În afară de cursurile propriu-zise, Comitetul se întruneşte o dată pe lună la o conferinţă urmată de o cină în comun la care se dezbat temele momentului (sau chestiuni eterne, recurente, în istoria gândirii), iar în scrisoare se face, cu siguranţă, referire la o astfel de întâlnire.

În cadrul acestei structuri universitare unde amândoi erau profesori, Bellow şi Eliade s-au regăsit nu numai în pasiunea comună pentru literatură, dar, în acea perioadă, şi pentru temele româneşti (cea de-a patra soţie, penultima, a lui Bellow fiind de origine română), iar vizita lui Bellow la Bucureşti, la începutul anilor ’80, cu ocazia morţii soacrei sale, care a fost ulterior transpusă într-un memorabil roman intitulat, în traducerea românească, Iarna decanului, a prilejuit acestuia contactul cu realitatea crudă a unei ţări subjugate de un dictator nemilos înconjurat de o clică servilă şi de o poliţie politică atotputernică, o realitate surprinzătoare pentru o ţară est europeană considerată disidentă faţă de Moscova şi deci "prietenă" a Americii, ca urmare a intoxicării abile realizate de slujbaşii Securităţii din acea vreme. Având efectul unui neplăcut duş rece pentru regimul personal al lui Ceauşescu, Iarna decanului a fost interzisă în România şi citirea sau posesia acestui roman era considerată un delict, de aceea, cred, ea va rămâne în timp referinţa majoră pentru publicul românesc din opera marelui scriitor american. La moartea lui Eliade, Bellow împreună cu Paul Ricoeur, Wendy Doniger şi Ioan P. Culianu au citit din opera acestuia şi l-au evocat în serviciul religios ecumenic de la Rockefeller Chapel (după ce am văzut-o, eu aş numi-o, mai curând, Catedrala Rockefeller), ceea ce arată, fără echivoc, faptul că era între apropiaţii savantului român. Un deceniu mai târziu însă, aflat la o vârstă dificilă (şi la a cincea soţie!) şi sub presiunea dezvăluirilor referitoare la activitatea politică a lui Eliade şi a generaţiei sale din România anilor ’30, Bellow îşi va schimba atitudinea faţă de memoria fostului său prieten, acum dispărut, pictându-l în culori sumbre şi îngroşate în ultimul său roman important Ravelstein (e drept că de acelaşi tratament beneficiază şi alţi foşti prieteni de-ai săi de la Committee, în primul rând Allan Bloom şi Edward Shils). În acest controversat volum, la adăpostul legal al unei construcţii ficţionale, Bellow îşi revarsă din plin fierea şi invidia asupra celor pe care i-a cunoscut şi care se mai bucură încă de un mare succes editorial, inclusiv Eliade, pe care îl acuză indirect că s-a folosit de prietenia cu el, un evreu celebru, pentru a-şi masca presupusul trecut antisemit.

Scrisoarea pe care o publicăm aici e din perioada "decanatului" (de fapt Comitetul are un Chairman – Preşedinte, şi nu un decan) şi ea este interesantă pentru stilul sibilinic al lui Bellow (scria foarte rar scrisori), pentru simpatia sa neascunsă pentru tinerele aspirante în popularea grădinilior lui Akademos şi pentru apropierea dintre ei la acea dată (trebuie spus însă că recomandarea dată tinerei în cauză, nu era neapărat un gest de amiciţie pentru Bellow, Eliade le dădea, cu generozitate, tuturor!). Scrisoarea originală se află la Colecţiile speciale ale Bibliotecii "Joseph Regenstein" a Universităţii din Chicago, în fondul Mircea Eliade Papers. Traducerea ne aparţine şi este uşor "infidelă" pentru a explicita, pe cât posibil, mai clar mesajul pentru cititorul român.

Dragă Mircea,

Aproape am terminat de citit cartea ta¹ şi lectura mi-a adus un real beneficiu şi mi-a făcut o mare plăcere. Un lucru trebuie totuşi spus, anume că n-am simţit deloc nevoia de a-ţi vorbi despre ea nici în timpul cinei, nici după. Ar trebui să fac ceva cu acest fel al meu de a fi.

A fost foarte drăguţ din partea ta să-i faci recomandarea domnişoarei Quigley. Nehotărâţi, colegii noştri au votat să nu o primească. Comitetul, au simţit ei, nu era cel mai potrivit loc pentru ea.

Toate bune,

Saul

6 martie 1974

¹ Cel mai probabil, e vorba de Fragments d’un Journal, apărută la Gallimard, 1973

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi membru în board-ul Fundaţiei Iaşi – Capitala Europeană a Culturii