Sebastian versus Eliade (I)

Dincolo de conflictul ireductibil dintre activiştii celor două tabere, dezbaterea stârnită de Legea 217 / 2015, care incriminează propaganda fascistă şi cultul criminalilor de război, a readus în atenţia publicului larg şi dosarul simpatiilor politice de tinereţe ale unor figuri importante ale culturii româneşti din secolul XX. Pe primul loc, memoria controversată şi nu prea discutată depasionalizat în spaţiul românesc a lui Mircea Eliade.

Intervenind deschis în dezbaterea publică, o cunoscută şi influentă editorialistă a ziarului (mai mult on line!) Gândul a incriminat scurt şi definitiv "generaţia de aur cu (z)gardă de fier"(după expresia celebră a profesorului Costică Brădăţan de la Texas Tech) folosindu-se de cele mai uzitate instrumente de stigmatizare: Jurnalul lui Sebastian şi cartea controversată a doamnei Alexandra Laignel-Lavastine. Dacă în cartea doamnei Lavastine (Cioran, Eliade, Ionesco: L’Oubli du fascisme, Paris, 2002, ed. românească, EST, 2004) montajul citatelor (de regulă plagiate şi decontextualizate) şi perspectiva manipulatoare erau direcţionată asupra întregii generaţii, tulburătorul jurnal al lui Sebastian a fost, multă vreme, piesa centrală în acuzarea de activitate fascistă a lui Mircea Eliade şi această chestiune merită un comentariu puţin mai detaliat.

Descoperit de Nae Ionescu la Brăila, când acesta i-a fost preşedinte al Comisiei de Bacalaureat, Mihail Sebastian (pseudonimul literar al lui Iosef Hechter) a fost printre foarte puţinii intelectuali evrei din epocă care a activat în siajul ideilor europene dominante ale acelui timp, de dreapta, fiind membru activ al grupului intelectual din jurul ziarului Cuvântul. Mihail Sebastian nu era, evident, un om de dreapta, în sensul periculos pe care această formulă o avea în Europa acelor vremi, dar a fost fascinat de Nae Ionescu şi a împărtăşit o amiciţie profundă, intelectuală şi umană cu Mircea Eliade (o foarte interesantă cercetare a Martei Petreu asupra simpatiilor de dreapta ale lui Sebastian în volumul Diavolul şi ucenicul său, Iaşi, 2009). Relaţia sa cu Eliade, pe care îl respecta, afectuos, ca fiind liderul de necontestat al generaţiei lor (Generaţia ’27, după anul în care Eliade publicase un fulminant "Itinerariu Spiritual", dar şi anul în care Corneliu Zelea-Codreanu lansa, pe 24 iunie, la Iaşi, Mişcarea Legionară) începuse cu o polemică în Cuvântul, chiar înainte de venirea lui la ziar, la invitaţia lui Nae Ionescu. Mihail Sebastian a fost un excelent jurnalist cultural, un eseist subtil şi un important autor dramatic şi romancier, dar, neîndoielnic, reuşita sa de vârf, care-l plasează în linia întâi a literaturii româneşti este Jurnalul său, consacrat perioade 1935-1944, devenit public abia în anul 1996, graţie Gabrielei Omăt şi a lui Leon Volovici, la Editura Humanitas. Se ţesuse o adevărată mitologie în jurul acestor caiete care fuseseră scoase din ţară în 1961 de către fratele lui Sebastian, prin valiza diplomatică israeliană, şi de unde fuseseră folosite paragrafe ca dovezi în încriminarea şi compromiterea lui Eliade în faţa comunităţii evreieşti, atunci când acesta a anunţat regimul Ceauşescu că refuză invitaţia de a vizita România şi şi-a luat, finalmente, în 1971, cetăţenia americană (celebra afacere "Toladot", din 1972, pe care o voi detalia într-un articol viitor). Pasaje incriminatoare din jurnalul inedit al lui Sebastian au fost folosite pentru demascarea ca fascist şi antisemit a lui Eliade astfel încât acesta a fost nevoit să renunţe la seria de conferinţe de la Universitatea din Ierusalim unde fusese invitat de marele profesor Gershom Scholem (cu care Eliade a avut o corespondenţă justificatoare care ar merita, de asemenea, să fie editată în integralitatea ei, cândva). De altfel, apelul la "dovezile" furnizate de Jurnalul lui Sebastian a devenit un stereotip al detractorilor lui Eliade.

Înainte însă de a prezenta onest ceea ce se susţine şi ceea ce nu din acuzele aduse lui Mircea Eliade, ar mai trebuie spus ceva. Jurnalul este o specie literară care ilustrează perfect ceea ce Ion Holban numea, într-o strălucită teză de doctorat, literatura subiectivă sau egoliteratura. Adică o construcţie scriitoricească elaborată şi susţinută pentru punerea în valoare a unui eu supradimensionat, o tehnică de autovalorizare activă. Orice jurnal, chiar dacă afirmă explicit că e o cronică a timpului trăit, are, prin montaj, prin ecleraj şi prin selecţia elementelor ce merită a fi consemnate pentru posteritate, o întreagă strategie de punere în valoare a autorului. De aceea, jurnalele sunt extrem de importante pentru orice reconstrucţie istorică, căci ele oferă detalii nebănuite şi configurează o atmosferă relevantă care scapă notaţiei brute a documentului. Touşi, jurnalele sunt pentru istoric izvoare secundare şi rareori notaţiile diaristice constituie cu adevărat probe sau configurează dovezi irefutabile în cazul unei proces autentic pentru simplul motiv că faptele descrise trebuie decriptate printr-un filtru mai subtil decât simpla lor citare din jurnal. Fac aceste precizări nu din vreo strategie narativă de disculpare a lui Eliade sau de subminare a celor scrise de Sebastian, ci pentru că presupun că sunt citit de oameni inteligenţi care nu se mulţumesc doar cu stereotipuri şi stigmate inchestionabile, ci încearcă, cu bună credinţă, să înţeleagă nuanţat despre ce este vorba înainte de a-şi forma o opinie. (Continuarea în ediţia Ziarului de Iaşi din 2 septembrie)

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi membru în board-ul Fundaţiei Iaşi – Capitala Europeană a Culturii