Semne de întrebare după sentinţa în procesul „lotul UMF”

Săptămâna trecută s-a încheiat la Suceava prima fază a unui proces, al aşa-zisului "lot UMF", care a stârnit multă vâlvă, chiar la nivel naţional, la un moment dat. În principal pentru că printre cei implicaţi se afla şi preşedintele de atunci al Colegiului Medicilor din România şi rectorul UMF Iaşi, profesorul Vasile Astărăstoae. Procesul în sine a stârnit destule controverse. Pe de o parte, s-a vorbit despre jocuri de interese personale, sigur, lucruri nu tocmai uşor de probat. Pe de alta, şi aici nu mai suntem pe teritoriul speculaţiilor, trebuie remarcat că toţi cei trei magistraţi implicaţi în faza iniţială a cercetării penale, un procuror şi doi judecători, au fost la rândul lor cercetaţi, chiar în stare de arest (doi dintre ei fiind chiar şi condamnaţi) pentru corupţie.

Cine are curiozitatea să rememoreze titlurile de presă sau de pe burtierele care însoţeau relatărilor canalelor Tv de ştiri referitoare la procesul cu pricina, din care – plecând de la acuzaţiile din rechizitoriu, reieşea că procurorii ar fi demascat un enorm jaf, care a cauzat "un prejudiciu de 6 milioane de lei UMF, bugetului statului şi Uniunii Europene", nu poate să nu se mire de sentinţele dictate împotriva "lotului". Nu a fost dictată nici o pedeapsă cu executare şi chiar cele cu suspendare sunt semnificativ sub limita minimă pentru de infracţiuni descrise în rechizitoriu drept unele cu "consecinţe deosebit de grave".

Mulţi ar putea crede că judecătoarea de la Suceava a fost excesiv de clementă. În realitate, în opinia unor experţi în drept, lucrurile stau exact invers. Mai mult, se speculează chiar că un factor deloc neglijabil în stabilirea unor sentinţe care în mod normal ar fi trebuit să meargă majoritar pe achitări, ar fi fost şi acela că o astfel de soluţie ar fi afectat suplimentar negativ imaginea DNA într-un moment în care instituţia se confruntă cu o serie întreagă de achitări de notorietate şi mai este şi afectată de scandaluri interne. În opinia lor probele şi argumentele aduse de acuzare au fost extrem de subţiri, în mare parte speculative. Oricum, e curios că după ce şi procuratura, dar şi judecătoarea au respins cererea de expertiză financiară înaintată de acuzaţi (solicitare de bun simţ pentru oricine atunci când e vorba de a stabili valoarea unui prejudiciu), prejudiciul în cauză nu a fost nici măcar evaluat, deşi încadrarea juridică pe care s-a mers în instanţă a fost una care se vorbea despre "un abuz cu consecinţe deosebit de grave". Contradicţia de fond e evidentă, şi nu trebuie să ai neapărat o pregătire juridică pentru a vedea asta: cum poţi descrie un abuz drept "deosebit de grav", dacă nu ai cifre concrete pe care să-ţi bazezi aprecierea? Nemaivorbind de faptul că instituţia de profil, UCVAP (Unitatea pentru Controlul şi Verificarea Achizţiilor Publice), a avizat favorabil licitaţia de proiect pe care instanţa a considerat-o, în final, "trucată".

În realitate, suma avansată drept prejudiciu nu are nici o legătură cu realitatea, pentru că ia în calcul întreaga valoare a proiectului cu finanţare europeană, platforma de E-Learning, de la care a plecat totul, de parcă toţi banii ar fi fost deturnaţi de către inculpaţi. Or, ironia (de bună seamă amară pentru cei implicaţi în proiect) este aceea că platforma de E-Learning de la UMF Iaşi nu numai că funcţionează perfect de ani buni de zile, dar este probabil printre cele mai performante care există astăzi în zona academică românească. Astfel de observaţii, la fel ca şi faptul că au fost reţinute acuzaţii de mită în favoarea UMF (o încadrare juridică poate formal corectă – în textul legii se face trimitere la "terţi", dar cât de credibil este să consideri pe cineva, un funcţionar public, care se bate în folosul unei instituţii publice, culpabil de mită?) ridică destule semne de întrebare.

Cazul "lotului UMF", şi altele ca acesta, despre care s-a discutat în ultima vreme, sunt însă relevante dintr-o perspectivă mai largă. Iar în acest context există două mari chestiuni în discuţie: 1. cât de importante, cât de extinse, sunt influenţele externe asupra sistemului judiciar, atât în faza de anchetă penală, cât şi în cazul instanţelor de judecată – influenţe din zona serviciilor, din cea politică, reglările de conturi la nivel personal ale unor grupuri de influenţă sau chiar ale unor procurori etc.? 2. dincolo de astfel de "distorsiuni", cât de predictibile, cât de consistente, sunt soluţiile avansate de diferite instanţe pentru procese în mare parte asemănătoare?

Legat de ultimul aspect e interesant de menţionat o întâmplare relevantă. Cu câţiva ani în urmă o echipă de magistraţi britanici, venită pentru a conduce un stagiu de pregătire în România, a dat un test cerând participanţilor să dea sentinţe pentru un proces deja judecat (dar al căror rezultat nu le era cunoscut). În mod stupefiant pentru ei soluţiile au baleiat, incredibil, un spectru întreg: de la achitare la peste 10 ani de închisoare. În acelaşi context, se discută deschis, printre avocaţi şi magistraţi, deşi doar în culise, că instanţele din Ardeal nu sunt la fel de intimidate de DNA, precum sunt cele din Moldova, de pildă. Ceea ce, dacă ar fi adevărat, ar introduce o distorsiune absolut nepermisă în procesul de gestionare a justiţiei din României.

Sigur, în ciuda unei astfel de priviri critice, trebuie spus că e important ca lupta anti-corupţie să continue. Nu trebuie să ne amăgim, sunt multe probleme din acest punct de vedere. Care, combinate cu incompetanţa destul de răspândită în instituţiile publice, explică în bună măsură incapacitatea cronică de a duce multe proiecte la bun sfârşit, autostrăzile fiind doar un exemplu. La fel, multe dintre anchetele întreprinse de DNA sunt cu siguranţă valide şi derulate cu profesionalism. Însă a trece cu vederea problemele, nici ele deloc puţine, nu e permis. Până la urmă în discuţie sunt destinele unor oameni, şi cu asta nu ne putem juca.