Sex, politică şi încredere publică

Două scandaluri sexuale cu politicieni sunt în atenţia publică americană a ultimelor săptămâni: protagonişti sunt fostul congresman şi actual candidat la primăria New Yorkului, Anthony Weiner, precum şi primarul oraşului californian San Diego, Bob Filner. Cunoaşterea lor este interesantă pentru opinia publică românească, dincolo de picanterie şi amuzament. Ele sunt relevante din perspectiva modului în care mass media, lumea politică şi actorii implicaţi direct se raportează la aceste evenimente care ajung să aibă nu doar impact de audienţă, ci şi asupra peisajului politic. Să le luăm pe rând.

Anthony Weiner, 49 de ani, a demisionat din Congres în 2011 după ce a devenit public că trimisese mesaje şi o fotografie a organelor sale genitale unei femei care îi urmărea postările pe Twitter. Când a înţeles că negarea acestei informaţii scurse via Twitter nu mai era posibilă, Weiner a organizat o conferinţă de presă unde a recunoscut că trimisese mesaje şi fotografii sexuale unui număr de şase femei, nu doar uneia, cât se răsuflase la acel moment. Congresmanul şi-a cerut scuze public pentru că îşi negase fapta. Cinci zile după conferinţa de presă a demisionat din Congres. Anul acesta, Weiner a reapărut în atenţia publică în calitate de candidat democrat la primăria New York-ului, pe care o vânează din 2005. Perdant de două ori în faţa actualului primar, remarcabilul magnat şi filantropist Michael Bloomberg, fost republican, actualmente independent, care încheie anul acesta cel de-al treilea mandat, Weiner şi-a spus probabil că anul acesta e anul său. Şi ar fi putut fi, dacă scandalul mesajelor nu ar fi existat. În contextul campaniei electorale pentru etapa alegerilor primare (de desemnare a candidatului final la primărie de către Partidul Democrat), era firesc ca aşa numitul “sexting scandal” să iasă la iveală. Noutatea este că Weiner nu s-a oprit după demisia din Congres, ci a continuat să trimită mesaje femeilor. Săptămâna trecută, într-un efort de a salva situaţia, soţia lui Anthony Wiener a ieşit public în apărarea soţului. Gestul său a amintit de cel al lui Hillary Clinton, în toiul scandalului preşedintelui cu Monica Lewinski. Ironic este că soţia lui Weiner, Huma Abedin, fiica unui indian şi a unei pakistaneze, absolventă de Sociologie, a fost şi este mâna dreaptă a lui Hillary, lucrând ca şefă de personal în timpul candidaturii sale la preşedinţie în 2008, iar în prezent lucrează pentru fundaţia fostului preşedinte Clinton şi conduce echipa ce asigură tranziţia lui Hillary spre o viaţă privată. Media le-au prezentat în aceste zile în oglindă pe cele două femei ale căror declaraţii de susţinere a bărbaţilor necredincioşi seamănă izbitor. Doar că bărbaţii lor sunt foarte diferiţi, ceea ce face ca declaraţia Humei să nu aibă acelaşi efect. Dimpotrivă, atitudinea suportivă a Humei Abedin nu a fost înţeleasă şi apreciată de o parte a opiniei publice care nu a putut digera că o femeie cu frumuseţea, inteligenţa, poziţia sa socială a ales să susţină un soi de pervers sexual care a demonstrat că perseverează în greşeală şi nu a fost credibil în efortul de a arăta că regretă faptele.

Perseverenţa în păcat a lui Weiner după demisia din 2011 i-a afectat se pare ireparabil imaginea de candidat de încredere. Cu câteva zile în urmă, managerul campaniei sale electorale a demisionat, iar sondajele de opinie indicau că 43% dintre votanţii democraţi consideră că trebuie să abandoneze cursa la primărie. Chiar dacă 47% considerau că trebuie să rămână în cursă în continuare, comentatorii îl califică drept “terminat”.

Cel de-al doilea scandal, al primarului de San Diego, Bob Filner, a izbucnit după ce o femeie din anturajul de la primărie a deschis acţiune în instanţă acuzându-l hărţuire sexuală. În doar câteva zile, alte şapte femei i-au urmat exemplul. Deşi supus presiunii publice care cere demisia din funcţia de primar, Filner a anunţat deocamdată că îşi ia concediu pentru a frecventa sesiuni de terapie comportamentală intensivă. A trecut doar o săptămână şi ceva de la începerea scandalului.

De ce sunt cele două cazuri relevante pentru relaţia dintre opinia publică şi lumea politică? În primul rând, ridică problema graniţelor dintre privat şi public, dar şi a importanţei caracterului şi a valorilor morale în judecarea şi votarea candidaţilor. Nu este vorba de puritanism excesiv aici, cum ar fi unii tentaţi să creadă şi, eventual, înclinaţi să ridiculizeze subiectul, mai ales în contextul cultural românesc, în care primarul Mazăre, de exemplu, se laudă presei cu calităţile sale de amorez cu femei căsătorite, ştiind că asta îi aduce simpatie publică: "Era să mă prindă soţul doamnei. M-am ascuns repede pe balcon. Am stat o noapte întreagă acolo", mărturisea la un moment dat primarul Constanţei pentru emisiunea "Plasa de stele". Dincolo de imoralitatea sau consecinţele sociale ale comportamentului lui Bob Filner care nu scapă, se pare, nici o femeie din anturajul său profesional neatinsă, dincolo de caracterul maladiv al mesajelor şi fotografiilor obscene ale lui Anthony Weiner care ţintea femei din anturajul “tinerelor speranţe politice”, reacţia celor doi bărbaţi în faţa propriilor acte oferă măsura caracterului şi a încrederii publice pe care o merită. Prin urmare, este probabil că aceste cazuri vor avea un impact decisiv asupra destinului lor politic. Mai mult decât atât, există comentarii în media că scandalul Weiner ar putea influenţa negativ campania lui Hillary Clinton (văzută drept candidat probabil la prezidenţiale în 2016) dat fiind apropierea sa de cuplul Weiner cărora ea şi fostul preşedinte le-au fost naşi de cununie în 2010.

Dezbaterea din jurul celor două scandaluri sexuale arată pragmatismul alegătorilor în procesul de exercitare a votului. Relaţia dintre alegător şi candidat este văzută ca o afacere care trebuie să fie profitabilă de ambele părţi. Votul acordat unui candidat politic e într-un fel, o tranzacţie la bursă: votul este preţul plătit pentru o valoare ce e de aşteptat să crească, materializată în creşterea bunăstării şi calităţii vieţii ca urmare a activităţii în serviciul public a celui ales. A investi un vot într-un candidat ca Weiner, ale cărui dependenţe sau obsesii sexuale pot compromite acţiuni politice, echivalează cu o investiţie în acţiuni la o companie falimentară. Din aceleaşi motive, Bob Filner nu poate fi tolerat, pentru că nu şi-a onorat “investiţia de încredere”. Când Huma Abedin a apărut în conferinţa de presă pentru a-şi apăra soţul, spunând că îi stă alături în campania electorală – iar rolul ei în strângerea de fonduri şi suport s-a dovedit decisive – gestul nu a fost unul intenţionat să genereze compasiune publică. Ar fi fost ridicol: alegătorii nu sunt consilieri psihologici, nici pastori ori preoţi. Gestul Humei sau al lui Hillary în apărarea soţilor a fost unul de a restaura încrederea. Prin comparaţie, încercările unor politicieni români ca Voiculescu, Fenechiu sau Becali de a cerşi compasiune publică atunci când sunt strânşi cu uşa de justiţie pentru afaceri dubioase în care au folosit încrederea publică oferită prin vot pentru atingerea scopurilor personale, nu fac decât să exploateze lipsa de educaţie civică şi politică a oamenilor care, eventual, vor uita şi vor vota din nou împotriva propriilor lor interese.

Interesantă este şi felul cum societatea americană se raportează la scandaluri similare din istorie. În contextul unei dezbateri pe CNN pe cazul Weiner, gazda show-ului a comparat comportamentul indecent al acestuia cu cel al fostului preşedinte Kennedy, despre ale cărui relaţii cu femei ce ar fi pus în pericol chiar securitatea naţională s-a aflat abia post-mortem. Când acestea au devenit publice, s-a spus că în mod ironic moartea i-a salvat reputaţia lui Kennedy. A-l compara pe Weiner cu Kennedy e inadecvat – a fost opinia unanimă a comentatorilor, pentru simplul fapt că faptele lui Weiner au devenit publice acum, nu post-mortem, iar a face abstracţie de ele doar pentru că mai sunt alte exemple de imoralitate în istorie este ne-etic. Cazul Weiner, ca şi cazul Filner, trebuie judecate în raport cu ele însele şi cu timpul lor istoric, marcat de social media, care are o influenţă covârşitoare în limitele accesului la informaţie publică. Ar fi avut Kennedy un alt destin politic dacă ar fi conversat cu Marilyn Monroe pe Twitter ori altul ar fi fost destinul lui Weiner în anii 60? Întrebările “ce-ar fi fost dacă” pot fi puse de dragul unui zâmbet, dar ele rămân irelevante în judecata cazurilor de faţă.