Şi şaptezeciştii sunt buni la ceva

O să încep, dacă mi se îngăduie, prin a mă indigna puţin. Dreptul la revoltă, de altfel (Nicolae Dabija îşi revendica un drept la eroare), ar trebui cumva să primeze, este mai important, cred, decât dreptul – sec, neutru afectiv – la exprimare. Adică revoltei i s-ar cuveni oareşice prioritate, fiind vorba la mijloc de un fond aşa-zicând imperativ, care trebuie comunicat în regim de urgenţă.

Nemulţumirea mea ţine de o stare de lucruri deopotrivă tehnică şi socială. Tehnică în sensul că mă exasperează să citesc în galop şi să exprim aşijderea. Or cam asta am făcut cu cea de-a doua carte a Radmilei Popovici, EvAdam, un titlu ludic în manieră postmodernă (care nu se îndură mai niciodată să rateze beneficiile de intertextualitate şi, probabil, cât de curând, şi pe acelea oferite şi de hypertext: mă gândesc acum la volumul, recent apărut – şi despre care s-a şi scris pe Net ceva – al Elenei Ungureanu, Dincolo de text: hypertextul). Am închis paranteza şi merg mai departe. Canonul acesta de a citi repede şi a scrie într-un ritm pe măsură, reducând cât mai crunt cu putinţă intervalul dintre timpul lecturii şi timpul interpretării (parafrazez, desigur, titlul unei faimoase cărţi de Eugen Simion, Timpul trăirii, timpul mărturisirii) e consecinţa nu doar neglijenţei sau dezorganizării celui cu jalba (eu adică!), dar şi efectul unei strâmbătăţi de natură social-economică. Cărţile nu mai circulă ca odinioară, iar cele mai multe (şi, de regulă, cele mai importante, mai susceptibile ca altele să te formeze în calitatea ta de cititor) au şi preţuri prohibitive. Cine ar da astăzi mia de lei (moldoveneşti) pentru jurnalul lui André Gide, de exemplu?

Aşa stând lucrile, citeşti pe apucate şi în viteză, fără posibilitatea de a aprofunda şi a capta ca atare esenţialul. Cine ar fi admis la început, când sistemul difuzării editoriale începea uşurel să colapseze, că vom avea printre urmări şi superficialitatea lecturii, agravată de intermitenţe, tot mai lungi şi tot mai regretabile? Nu-mi trag concluziile de păr, dar economia (dezastrul ei, alias) îi dă şi din acest unghi o lovitură (şi ce lovitură!) procesului literar.

Ce vă spun deci în continuare trebuie luat, evident, sub beneficiu de inventar. Foarte pe scurt, de altfel, nişte impresii, propriu-zis, vagi, din păcate, şi ele deocamdată.

Radmila Popovici s-ar înscrie pe o linie descendentă etic (doar etic, subliniez, ca atitudine, ca tip de vehemenţă) din Leonida Lari. A nu se lua acest termen proxim drept deriziune sau mai ştiu eu ce. Avem şi o poezie a feminităţii ritoase, ferme. EvAdam discriminează şi compoziţional în sensul acesta, volumul fiind conceput în doi timpi bine delimitaţi nu atât tematic, cât mai cu seamă ca regim umoral intern. Femeia de zi este spiritul, hai să spun social, cel care filtrează şi blamează, după caz. Un spirit critic, accentuat etic, capabil să urce feminitatea – funciarmente sfioasă, retractilă – în tribună. Ce impresionează aici (şi, mie unuia, cel puţin, îmi reaminteşte sonurile Leonidei Lari) este intransigenţa şi mânia de vagă amplitudine biblică a dicţiunii. Un exemplu: „Sângele e tot mai greu pe Terra – la un loc ar umple-un ocean/ Sub o boltă cu efect de seră care se îngroaşă an de an/ Se-nmulţesc schelete ambulante ce spre nimeni braţele-şi întind/ Pier gândaci pe plantele mutante, undeva răsună un colind/ Unii pun trotil în avioane, alţii în vecinii lor ochesc/ Cineva se-ngloadă-n milioane, pe când ceilalţi strigă nelumesc”. Exemplele se pot înmulţi. Va fi fiind cu putinţă şi reîncarnarea estetică, de ce nu? Spun şi mă gândesc la o senzaţie asemănătoare, pe care am avut-o la lectura volumului de versuri al Anei Rapcea, Dulceaţă de coarne (l-am semnalat aici într-una din dăţile anterioare): similitudinile cu Lari – cea din Piaţa Diolei, în special, placheta de debut, faimoasă prin insolitul ei, mai ales dacă o privim în contextul vremii, dominat autoritar de realismul socialist – sunt uneori izbitoare. Aceeaşi tendinţă de a figura emoţia, de a o reprezenta, de a o infuza într-o anume tramă, de a o deghiza în personaje. Un eseu care să urmărească, în poezia noastră de ultimă oră, liniile acestea atât de diferite, chiar divergente uneori – dar urcând din acelaşi punct – n-ar fi lipsit de interes. Procesul nostru literar se pare că evoluează şi prin influenţa, practic insesizabilă, a unor modele interne. Şi şaptezeciştii basarabeni sunt buni la ceva…

Ghenadie Nicu este corespondentul “Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova