Transhumanţa fără oi

Migraţia a existat de când a apărut viaţă pe pământ şi a căpătat o sumedenie de forme şi manifestări. Există migraţie internă (în ţara ta sau chiar în tine însuţi) sau externă, forţată sau benevolă, economică sau politică ş.a.m.d. Nu a fost niciun moment în istorie în care migraţia să nu se fi manifestat, chiar şi în cele mai pacifiste şi prospere perioade. Asta pentru că tot ce are viaţă şi posedă un mijloc de locomoţie, oricât de mic ar fi acesta, se va deplasa dintr-un loc în altul în căutare de mai bine, mai interesant, mai frumos. La ora actuală, cel puţin, cu posibilităţile uriaşe de deplasare în spaţiu, noi, oamenii migrăm neîncetat, mai mult ca oricând.

De aceea astăzi am să vorbesc despre o modalitate de a migra specifică omului modern, anume migraţia sezonieră de agrement (fără interese economice), care e din ce în ce mai răspândită şi care întăreşte de fapt ideea că niciodată nu îţi este suficient un loc liniştit, mereu va exista un altul mai bun care te aşteaptă. Atenţie, aici nu mă refer la sejurul de 4, 5 zile sau o săptămână la mare sau la munte pe care îl punctează fiecare individ în perioada estivală, ci la staţionări de luni de zile.

În SUA am întâlnit un gen aparte de astfel de migraţie, sau transhumanţă fără oi, cum am denumit-o eu. Pensionarii, care au muncit toată viaţa de la 9 dimineaţa la 5, cu perioade foarte scurte de odihnă, se hotărăsc în sfârşit să îşi trăiască restul zilelor exact aşa cum vor, fără nicio grijă, cu pensia bine meritată. Aici întâlnim cazuri dintre cele mai interesante. Unii bărbaţi divorţează, dintr-un impuls nestăpânit, de consoarta care le-a fost alături o viaţă întreagă şi se „cuplează” cu vreo fetişcană căreia îi pompează până la ultima suflare bănuţii, alţii se apucă de tot felul de hobby-uri care mai de care mai trăsnite, iar alţii practică o deplasare în spaţiu pe perioade lungi continuă până la sfârşitul vieţii, acest lucru însemnând că se mută, odată cu schimbarea anotimpurilor dintr-un loc în altul în aşa fel încât temperatura suportată să fie mereu constantă, iar confortul maxim.

Am cunoscut îndeaproape o familie de pensionari dintre cei amintiţi, români din partea iugoslavă, plecaţi în SUA prin anii ’80. Ei aveau două case, una în nordul statului New York şi una în Florida. Iarna îi puteai găsi fără doar şi poate în Florida făcând plimbări lungi pe falezele însorite ale oceanului sau mergând la pescuit, trebăluind prin curte, îmbrăcaţi doar în tricou sau jachetă în luna decembrie ori ianuarie taman când se coc portocalele. Iar vara se retrăgeau în casa din Nord unde căldura nu era atât de aprigă, ocupându-se cam cu aceleaşi îndeletniciri ca şi în sud. Ambii soţi de care vorbesc nu ştiau o boabă engleza, deşi trăiau acolo de mai bine de 35 de ani. Găseau tot ce le trebuia în comunitatea de români din care făceau parte. Era un fel de cerc perfect închis numai al lor din care nu ieşeau şi în care se simţeau ajutaţi şi protejaţi.

În România am întâlnit o migraţie cumva asemănătoare, respectând proporţiile. Aici veniturile sunt mai mici, cum e şi firesc, pensiile mult diminuate, iar casele sunt aproape la fel de scumpe ca în SUA, dar obiceiul, nevoia de a căuta un loc mai potrivit, odată cu sezonul e acelaşi pretutindeni şi atunci oamenii s-au adaptat, ei cumpără rulote. Am dat vara aceasta peste o comunitate de pensionari rulotişti de acest gen care m-a făcut să văd cu adevărat anvergura acestui fenomen.

Treci de oraşul Buşteni, iar la Lidl faci imediat stânga şi după aproximativ 3-4 kilometri ţi se va deschide în faţa ochilor o vale plină de rulote, aşa numita zonă Gura Diham. Nu au curent, nu au canalizare, pentru apă menajeră şi potabilă au râul care curge la poalele pădurii şi o ţeavă care vine de la oraş prinsă de un copac cu o sârmă. Singurele facilităţi sunt toaletele ecologice portabile şi containerele de gunoi care sunt golite periodic. În rest nimic, decât aer curat şi linişte. Oamenii din acest mini sat au tabieturile lor stabilite de zeci de ani. Spun zeci fără să exagerez cu nimic pentru că majoritatea vin aici de 20 şi ceva de ani constant: sosesc în martie şi pleacă în septembrie, chiar octombrie. Nu toţi se scot de la întreţinere aşa cum merge vorba, ci o păstrează la nivel minim.

Acum, pe vremea asta, ei îşi încheie sejurul, îşi împachetează „casa” şi se întorc la apartamentele lor din marile oraşe pregătiţi pentru o readaptare la un nou mediu, aşa cum s-a întâmplat de atâtea zeci de ori înainte. Câţiva chiar îşi lasă rulotele acolo peste iarnă pentru că nu au unde să o parcheze în faţa blocului…

Ca să se simtă ca acasă fiecare îşi rezervă de la an la an locul preferat pe care şi-l înfrumuseţează/ personalizează cum crede mai bine: unii îşi pun flori, alţii răsaduri, statuete, figurine, pitici sau tot felul de creaţii personale. Majoritatea îşi împrejmuiesc „proprietatea” simbolic cu câte o sfoară ca să aibă sentimentul că există pe undeva o curte numai a lor. Lumină au de la panouri fotovoltaice instalate pe rulote sau în alte părţi expuse luminii solare. Atât în interiorul „casei”, cât şi în afară nu le lipseşte nimic. Au televizor (pe 12 volţi), baie, bucătărie, dormitor chiar şi cu două paturi, în funcţie de capacitatea financiară a fiecăruia sau de imaginaţia producătorului de rulote.

Fiecare eveniment petrecut în acea comunitate se răspândeşte cu viteza fulgerului şi este analizată în amănunt. Nu există ceva nou care să nu se afle în timp record. Când am fost noi vara asta abia fătase Bella, unul dintre câinii adoptaţi, şi avea 8 pui care scheunau sub o rulotă. Ei bine, acolo era centrul de atracţie al tuturor. Se făceau grupuri şi se comenta. 

Nu merg la piaţă, ci piaţa vine la ei. În fiecare zi se aude în toata valea o strigare: avem roşii, castraveţi, fructe!… Dacă ai nevoie de ceva te deplasezi două minute şi obţii ceea ce doreşti.

Dimineaţa şi seara se fac plimbări lejere de-a lungul drumului de piatră împreună cu vreun vecin, prieten sau companion cu patru picioare. Iar noaptea, aproape la orice oră, se vizionează urşii care vin să îşi aleagă meniurile speciale din tomberoane. Aceştia sunt priviţi cu îngăduinţă, ba chiar familiaritate şi simpatie. Bella doar se oţărăşte la ei furioasă.

Domneşte o atmosferă de calm şi bună dispoziţie. Deşi am stat doar două zile ne-am împrietenit repede cu mulţi şi am plecat încărcaţi de cadouri. 

Pentru spaţiul respectiv se plăteşte o chirie mai mult simbolică redusă şi mai mult printr-un sistem de abonamente adaptat la nevoile „chiriaşilor” fideli.

Majoritatea, în ciuda proximităţii muntelui Bucegi, nu au urcat niciodată pe platou, nici măcar cu telefericul. Tot ce le trebuie au aici, acolo ar însemna să facă o nouă deplasare, iar asta e deja prea mult…

Briscan Zara este scriitor şi publicist