Trei cărţi

Odată cu volumul Nanabozo (Cartea Românească), întreaga operă a lui O. Nimigean îşi dă la iveală indestructibila-i coerenţă, dispunerea silogistică. Indiferent că e vorba de cărţile de poezie, de cele de proză sau chiar de intervenţiile eseistice, critice, de atitudine ale scriitorului, se observă clar strădania de a depăşi convenţiile literaturii şi de a atinge acea pulsaţie vie a realului pe care doar angajarea ontologică în discurs, o poate recupera sau măcar aproxima. Ce sunt textele cuprinse în Nanabozo? „Poeme”? Impulsuri confesive? Secvenţe decupate din real şi reconstruite literar? Ceva din toate acestea, dar şi altceva. Răspunsul nici nu e atât de important, pentru că scrisul lui Nimigean compromite orice tentativă de a-l fixa într-un nomenclator strâmt. Cititorul romanului de excepţie Rădăcina de bucsau va face legăturile de rigoare cu interstiţiul dintre viaţă, iubire şi moarte, cartografiat acolo; cititorul cărţilor de poezie anterioare ale lui Nimigean va şti să lege experimentul de aici de formulele anterioare specifice autorului. Nanabozo este cumva şi o carte de bilanţ, una extrem de dificilă, venind după un roman de cotitură, Rădăcina de bucsau. Numai ceea ce este trăit prin scris la cele mai înalte cote, în ritmul când candid, când „dement”, când oniric, când prozaic, când sincopat, într-un amestec de registre şi de perspective care nu se potriveşte realului decât atunci când acesta este filtrat prin sensibilitatea şi imaginaţia unui scriitor autentic, capătă sens. Oricum, Nanabozo e, dacă nu altceva, în orice caz, altfel. Refuzând formulele consacrate, soluţiile cumsecade şi la îndemână, O. Nimigean şi-a asumat riscul de a alege calea literalităţii, atacând frontal temele grele precum iubirea, moartea, derutele existenţialeşi a câştigat; este forma cea mai exigentă a literaturii, care, în acest fel, nu mai este un experiment stilistic, ci unul ontologic. De aici corporalitatea, visceralitatea scrisului lui Nimigean, întotdeauna cu substrat poetic, chiar şi atunci (sau mai alea atunci) când este pigmentat de livresc. Scrisul echivalează cu o iniţiere, cu o probă, la capătul căreia se ajunge la un liman al liniştii, la o „poieniţă druidică”. O. Nimigean se dovedeşte, încă o dată, a fi unul dintre cei mai buni şi mai importanţi scriitori ai ultimelor decenii. Peste experienţa sa po(i)etică şi vizionară nu se va putea trece.

***

Un „roman” domestic în versuri – iată o formulă foarte puţin frecventată în poezia noastră (deşi nume precum Mircea Ivănescu, Iustin Panţa ori Caius Dobrescu nu sunt de colo). Radu Andriescu reuşeşte, în Când nu mai e aer (Casa de Editura Max Blecher), performanţa de a scrie poezie acută cu o retorică aparent dintre cele mai antipoetice: urmărind, cu mijloace simili-behavioriste, aventurile banale, dar cu atât mai „eroice” ale unei familii imaginare, autorul creează efecte de insolitare memorabile, stârnind tensiuni emotive între micile gesturi, evenimente, întâmplări. În mod paradoxal, tocmai distanţa strategică dintre „vocea” care generează discursul şi protagonistele sale delicate (Ana, Mariana şi mama lor) devine sursa unor pulsaţii de ingenuitate, de emoţie, de empatie. Cu alura ei narativă şi recuzita ei când frust-concretă, când lilială, suav-infantilizată, poezia lui Radu Andriescu este rodul nu doar al unei imaginaţii precise, ci şi al unei enorme sensibilităţi, care topeşte anodinul în abstracţiuni inefabile. Scriind despre trei „personaje”, poetul îşi enervează propria morbideţe şi o transformă în privire estetizantă. Simptom al unei creative crize existenţiale, Când nu mai e aer mi se pare unul dintre cele mai incitante şi mai curajoase experimente din poezia ultimilor ani!

***

Lectura este, dacă ne-o putem asuma ca atare, una dintre cele mai intime şi mai voluptoase experienţe existenţiale. Departe de a pune la lucru doar inteligenţa, raţiunea, cultura, ea reprezintă o formă de participare totală: citim cu tot ceea ce suntem, cu tot ce ştim, cu tot ce nu ştim, cu toate iluziile şi deziluziile noastre, citim cu toate limitele şi cu dorinţa de ni le depăşi, citim din convingere şi stupoare, citim din iubire de viaţă şi mai ales citim împotriva morţii, contopindu-ne cu textul şi păstrând în acelaşi timp distanţa critică. În ultimă instanţă, cărţile care ni se potrivesc ne provoacă o lectură intensă, care se verifică somatic, visceral. A citi este de departe una dintre cele mai senzuale posibilităţi de a explora lumea şi de a ne cunoaşte pe noi şi pe ceilalţi. Nina Corcinschi este o cititoare îndrăgostită (în sensul lui Roland Barthes, model asumat), care ştie să profite de „un soi de intimitate de natură erotică” între ea şi text. Se lasă sedusă pentru a seduce la rândul ei (eu unul mă declar subjugat!). Dar nu e numai atât: este şi un critic onest (critica literară este inutilă dacă nu probează caracterul!), subtil, curajos, capabil să îşi justifice convingător preferinţele. Cărţile care mă iubesc (Editura Junimea) este una dintre cele mai frumoase pledoarii pentru literatura contemporană. De dincoace şi de dincolo de Prut – pentru că e vorba de aceeaşi literatură!

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi