Trei feluri de liberalism

Liberalismul clasic operează cu toate cele trei sensuri ale libertăţii, cărora le atribuie o pondere pe cât posibil egală. Cu alte cuvinte, principiul libertăţii egale înseamnă şi că toate cele trei sensuri ale libertăţii trebuie avute în vedere în garantarea libertăţii individuale, fără privilegierea vreunuia dintre ele în detrimentul celorlalte.

Liberalismul modern (liberalismul social) lărgeşte sfera de aplicare a libertăţii ca împuternicire, introducând asistenţialismul; din această perspectivă, principiul libertăţii egale se transformă în principiul egalităţii sociale.

Pe de o parte, această lărgire e pur conjuncturală: liberalii moderni apar într-o vreme în care salariul devenise deja principala (dacă nu chiar singura) sursă de subzistenţă pentru majoritatea indivizilor, lucru care nu era valabil în secolele XVII, XVIII şi în prima jumătate a secolului XIX. Din acest punct de vedere, liberalismul modern apare ca o simplă dezvoltare a principiilor liberalismului clasic în circumstanţe noi (liberalii clasici fiind ei înşişi preocupaţi de bunăstarea salariaţilor, în principal a muncitorilor).

Pe de altă parte însă, există o tensiune care nu poate fi ignorată între asistenţialism şi spiritul anti-paternalist propriu liberalismului. Există, iarăşi, o tensiune între asistenţialism şi libertatea ca auto-limitare, în măsura în care asistenţialismul tinde în mod natural să slăbească puterea indivizilor de a-şi ţine sub control dorinţele. În felul acesta drepturile devin expresii ale dorinţelor şi nu ale raţiunii, ceea ce conduce la tipul de tiranie de care se temea Toqueville şi pe care astăzi îl numim „statul-dădacă”.

Pentru liberalii moderni, această tensiune este tolerabilă şi mai degrabă minimală (deşi nu inexistentă), ceea ce sugerează că, pentru ei, libertatea ca împuternicire predomină asupra celorlalte două sensuri ale libertăţii (cu toate că niciun liberal modern nu ignoră celelalte două sensuri).

Pentru liberalii clasici, tensiunea este mai greu tolerabilă, de vreme ce ei acordă o pondere egală tuturor celor trei sensuri ale libertăţii. Ei militează pentru un sistem asistenţial cât mai flexibil şi mai descentralizat (în acord cu respingerea de către ei a uniformităţii sociale), sistem care să fie completat cu soluţii de piaţă.

Neoliberalismul (liberalismul neoclasic), prin opoziţie faţă de liberalismul modern, minimalizează libertatea ca împuternicire, mergând până la respingerea oricărei forme de asistenţialism.

Spre deosebire de liberalii clasici, neoliberalii cred că anumite instituţii sunt bune în ele însele: proprietatea privată, iniţiativa privată şi capitalismul. În consecinţă, tot ce se opune instituţiilor bune este rău; cu alte cuvinte, dacă pentru liberalii clasici doar „răul” poate fi identificat cu precizie, „binele” fiind definit în funcţie de „răul” identificat, pentru neoliberali „binele” este cel care poate fi identificat cu precizie, „răul” fiind definit în funcţie de acest „bine”.

De aceea, spre deosebire de liberalii clasici, neoliberalii se opun politicilor anti-trust, ca şi politicilor care limitează „poziţia dominantă” a unei firme pe piaţă. Ei se opun, în general, oricărei politici care aduce atingere proprietăţii private şi iniţiativei private.

Neoliberalii nu par să acorde o importanţă deosebită nici libertăţii ca auto-limitare, de unde rezultă că ei tind să se concentreze aproape exclusiv pe libertatea ca absenţă a coerciţiei. Acest lucru face imposibilă o critică neoliberală a consumerismului, de exemplu, spre deosebire de liberalii clasici, care au o atitudine ambivalentă faţă de acest fenomen.

În fine, neoliberalii înlocuiesc doctrina guvernământului limitat cu cea a statului minimal; aceasta nu pentru a întări sfera libertăţii ca auto-limitare, ci pentru a pune cât mai puţine limite capitalismului ca instituţie „bună”.

Cum neoliberalismul este o doctrină care promovează exclusiv proprietatea privată şi iniţiativa privată ca instanţieri ale „binelui”, el este o doctrină a unui „bine” impus în manieră paternalistă. De aceea neoliberalii se asociază foarte uşor cu susţinătorii altor versiuni non-etatice de paternalism, ei opunându-se paternalismului de tip etatic, dar având, în acelaşi timp, reţineri puternice faţă de asocierea cu susţinători ai unor atitudini anti-paternaliste.

Dacă liberalii moderni par să edifice „statul-dădacă”, neoliberalii par să tindă către un „feudalism-dădacă”, în care rolul seniorilor feudali este preluat de către marii proprietari capitalişti, capabili să satisfacă, prin oferta de consum, dorinţele clienţilor lor (care devin astfel clienţi şi în sensul antic al termenului).

Liberalismul clasic a avut de la bun început doi adversari: tirania şi anarhia. Astăzi, aceştia sunt tirania „statului-dădacă” şi anarhia „feudalismului-dădacă”. Dar cea mai gravă ameninţare la adresa unei ordini a libertăţii egale şi a echilibrului între cele trei sensuri ale libertăţii o constituie o posibilă fuziune între „statul-dădacă” şi „feudalismul-dădacă”. Este pentru prima oară în istorie când anarhia şi tirania se pot combina într-o ordine comună, în serviciul satisfacerii prompte şi exclusive a dorinţelor maselor de consumatori şi în detrimentul tuturor celorlalte dimensiuni ale umanităţii individuale.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist