Ultimele două premiere de la Ateneu

Cele mai recente două premiere de la Ateneul Tătăraşi, Cerere în căsătorie (25 mai) şi Titanic vals (14 iunie) au fost regizate de Radu Ghilaş, respectiv Mihaela Arsenescu-Werner. Prima este o adaptare în căutarea unei idei originale după piesa timpurie a lui A.P. Cehov. Cea de-a doua, o adaptare mai mult la nivel formal (limbaj pitoresc actual, prezenţa noii tehnologii – tabletă -, modificarea personajelor). Dacă în primul caz, esenţială este politizarea scenariului în context actual şi voalarea intensităţii dramatice prin folosirea unei varietăţi de mijloace regizorale, în cel de al doilea – actualizarea este uşor forţată. Întâmplător sau nu, ambele montări apelează la Cătălin Târziu pentru scenografie. În ambele situaţii, distribuţia reuneşte tineri actori aflaţi la începutul carierei, alături de cunoscuţi actori ai Teatrului Naţional din Iaşi.

Prima premieră a coincis cu data alegerilor europarlamentare, de aceea nici nu am mai luat în calcul improvizaţia renumitului actor ieşean Emil Coşeru din finalul spectacolului, grăbindu-mă să ajung la vot. Ca mulţi alţii?!… Farsă mai ceva decât la Cehov sau hazard? În absenţa proiecţiei care ar fi trebuit să închidă noul scenariu, ideea centrală nu a avut de suferit, fiind deja clară din parcursul scenic din ultima parte. Chiar şi aşa, în absenţa finalului propriu-zis, un punct terminus a existat şi citatul-cheie pe care nu am mai apucat să-l văd în proiecţie, dar pe care l-am ochit pe laptopul în aşteptare şi-a făcut treaba (cel puţin în ceea ce mă priveşte): ”Cei care uită trecutul sunt condamnaţi să îl retrăiască” (George Santayana). Mi s-a părut interesant cum o piesă căreia în mod normal nu i se acordă atenţie, fiind montată în paralel cu un alt text cehovian timpuriu, Ursul, devine pretextul unor idei îndrăzneţe: conflictul dintre tabăra estică şi cea vestică, confruntarea dintre extrema dreaptă (comunism) şi extrema stângă (fascism), ambele reprezentând, ca atitudini şi nu ca sisteme de conducere, nemaifiind cazul, pericole la fel de mari pentru ceea ce se doreşte a fi democraţia europeană. Pe fundalul unei nunţi (alianţe) care nu se ştie dacă va putea fi realizată vreodată, o parcelă de pământ este disputată (pretextul atâtor războaie istorice) şi conflictul dintre puterea a doi câini (forţe armate, de apărare) cu nume similare ajunge să constituie miezul montării de faţă. Soluţiile regizorale sunt mult prea sonore, pitoreşti şi colorate, însă ideea rezistă şi poate fi distilată, dând la o parte tot ceea ce constituie un balast scenografic şi procedural. Revenind la citatul din Santayana, acesta punctează chintesenţa spectacolului: un trecut uitat riscă să se repete inevitabil, chiar dacă luând o formă nouă. A identifica despre ce este vorba din trecut într-un conflict politic actual presupune un risc, însă dacă puterea de decizie lipseşte sau, cum se zice, zarurile sunt deja făcute, orice implicare e inutilă şi iluzorie.

Mihaela Arsenescu-Werner alege un text validat de numeroase reprezentaţii pe care îşi propune să-l lase în voia tinerilor în curs de afirmare, cel mai tânăr dintre actori este practic un copil foarte curajos pe scenă (Luca Ştirbu). În cazul de faţă, nu există o idee directoare, doar încercarea de a reda cu mijloacele comediei o piesă pe care, inevitabil, am vizionat-o de nenumărate ori până la ora actuală. Brânduşa Aciobăniţei se distinge vizibil printr-un rol de compoziţie, actriţa dispunând de un mod inconfundabil prin care poate reda fasoanele unui personaj. Aproape de public, Daniel Busuioc, în rolul titular al lui Spirache, domină scena Ateneului alături de actriţa deja menţionată. Numai pentru accesele de furie ar fi trebuit poate să găsească, dacă nu alt ton, măcar o atitudine care să diferenţieze acele mici momente de revoltă de starea generală a bonomului consolat cu destinul său şi care în modul cel mai sincer, molatic, fără a ceda tentaţiei de a fi chiar bleg (!), nu îşi doreşte mai mult decât consideră că merită. În rest, distribuţia este, repet, una tânără şi în creştere, sper, din punct de vedere artistic.

Pentru premierele care vor urma la Ateneu îmi doresc spectacole mai alerte din punct de vedere regizoral, eventual experimente teatrale nonconformiste, care să mai rupă din monotonia şi cuminţenia instalată. Dacă Radu Ghilaş propune idei pline de cutezanţă, cu mijloace regizorale oarecum interesante, dar păstrând un cadru vetust, mi-aş dori să pot vedea idei noi în medii scenografico-vizuale noi pe scena Ateneului.