Un copil duminical

De Michael ASTNER

luni, 23 octombrie 2017, 01:50

1 MIN

În data de 30 septembrie, s-au împlinit 5 ani de la trecerea în nefiinţă a scriitoarei sibiene Ricarda Maria Terschak (18.12.1929 – 30.09.2012). Îi datorez multe, ca poet şi ca om deopotrivă, putând-o considera fără să ezit drept mama mea spirituală, chiar dacă un lucru avea să ne despartă până la capătul vieţii ei (şi din două-trei discuţii ştiu că pe acest lucru ea l-a resimţit ca un eşec): profundei ei religiozităţi şi credinţe în Dumnezeu eu unul n-am putut să le vin în întâmpinare.

În săptămânile din urmă, câteva întâmplări mi-au dat ocazia să-mi amintesc ce mi-a spus Mimo respectiv Mimotante, cum îi ziceau apropiaţii, în mai multe rânduri: „Mischi, du bist ein Sonntagskind!” (Mişi, eşti un copil duminical/ de duminică.) Ce-nsemna asta? Că sunt on om norocos.

Iniţial, zice Wikipedia germană, Sonntagskind se referea la cineva născut într-o zi de duminică (înainte de secolul 13, când s-a trecut la duminica drept zi de odihnă şi de sărbătoare a Domnului, copilul de duminică era… copil de sâmbătă!), copiii de duminică fiind consideraţi înzestraţi cu „anumite forţe şi aptitudini magice”. Încet-încet, însă, sensul s-a deplasat tot mai mult spre cel actual de Glückskind, copil norocos. Ca fapt divers, eu unul sunt născut într-o zi de vineri.

Sigur, noroacele mele din toamna asta sunt mai degrabă unele mărunte, dacă fac abstracţie de cel povestit într-un articol anterior (Poveste de ţară, cu ziua memorabilă din 12 august a.c.), când presupusa uitare a unui memory-stick mi-a ferit casa din Amnaş de la un posibil incendiu. Dar uluitoare totuşi în potriveala lor benefică.

Iată, când m-am întors din Germania, trebuia să cobor la Sebeş, de unde data trecută am luat interregioul Timişoara-Bucureşti (de la ora 13.24) până la Sălişte. De data asta, pe la unu jumate abia pornisem de la Orăştie (unde şoferii îşi iau îndeobşte prânzul), era limpede că n-o să prind trenul acesta, iar în gând deja mă familiarizam cu ideea de-a petrece peste două ore la Mühlbach, cum se numeşte orăşelul în germană. Dar ce să vezi? A-ntrebat şoferul dacă la Sebeş coboară cineva?! Doar eu, am constatat. Hm. M-am dus la el şi l-am întrebat dacă nu poate opri la Popasul Mărginimii, cum tot pierdusem de-acum trenul cu care urma să merg până la Sălişte. S-a gândit el niţel, apoi a spus că de ce nu. Precis a făcut acelaşi calcul: nu mai trebuia să iasă de pe autostradă până-n autogara Sebeş (l-ar fi costat cel puţin o jumătate de oră!), Popasul Mărginimii era la doi paşi de autostradă, iar de-acolo putea să continue drumul lejer pe DN 1 până la Sibiu. Iar eu, vorba aceea, câştigam la rândul meu peste două ore de aşteptat până la următorul tren, plus că mai şi economiseam banii pe bilet! O situaţie clasică de win-win, inclusiv pentru ceilalţi călători, căci şi ei ajungeau mai repede acasă, îndeosebi cei din Sibiu!

Ei bine, la 14.30, când eu eram deja pe podul peste autostradă, abia de sosea acceleratul la Sălişte! Iar parcă pentru a se rotunji complet faza norocoasă, după vreo doi kilometri m-a luat o maşină de ocazie, iar la 14.55 am descuiat poarta la Amnaş. Asta a fost într-o zi de… vineri!

Doar trei zile mai târziu (luni, 9 oct.), am pornit pe jos spre Sălişte, unde aveam de plătit curentul pe un an şi de prelungit convenţia prin care şi-n următorul an factura să vină pe zero (soluţie pentru casele nelocuite resp. locuite doar ocazional, în câteva rânduri pe an). Cum n-am avut noroc de-o maşină de ocazie până la Sălişte, a trebuit să parcurg cei 8 km pe jos, spunându-mi în gând că, de, îmi cam consumasem norocul vineri, nu-i aşa?

Cum eram decis să merg în aceeaşi zi şi până la Sibiu (aveam tren la 13.20 din Gara Sălişte), am ieşit iniţial la şosea (până la tren fiind încă vreo 40 de minute). Nu ştiu dacă am stat mai mult de cinci minute, când s-a apropiat un Honda SUV. Nici nu m-am obosit să ridic mâna – din experienţa mea, cu cât e mai bengoasă maşina, cu cât e mai improbabil ca şoferul să se „încurce” cu tine (dacă mai ai şi vreun rucsac mare şi greu în spate, cu atât mai puţin!). Dar ce să vezi? M-am trezit că maşina încetineşte, iar şoferul îmi face el semn cu mâna dacă vreau să urc!? Şi uite aşa, pe când trenul abia pornea de la Sălişte, eu eram deja la Sibiu, la Lidl. Gratis. Omul n-a vrut niciun ban şi nici măcar nu dorise să se converseze cu cineva. Hm. Oare de ce mă luase? Poate „doar” ca să facă un bine cuiva.

În fine, săptămâna trecută am pornit iar pe jos spre gară (la trenul de Sibiu). De la capătul de sus al satului, iar s-a lipit o căţea de mine, fix ca cea din vară (vezi „Căţeluşa de pripas”), alegându-mă, pare-se, şi ea de „însoţitor”. Doar că pe hulă, după a doua serpentină, a oprit un microbuz VW care m-a luat nu până la gară, ci chiar până-n Sibiu, de-am ajuns în oraş înainte ca trenul să se fi pornit măcar din Sălişte! Schimbând câteva vorbe cu şoferul, acesta a ciulit urechile când i-am pomenit de strâns nuci şi alte cele. Că dacă am multe, că dacă vreau să vând din ele, că el e interesat şi poate şi tatăl lui. Cum anul acesta am adunat mai multe nuci ca oricând de mă gândeam ce naiba să fac eu cu atâtea nuci (ehei, pe vremuri, mama le desfăcea şi vindea miezul pe bani frumoşi în piaţă la Sălişte ori la Sibiu!, dar desfăcutul de nuci e o treabă tare tâmpită, aşa că…). Şi uite aşa, după ce că am ajuns mult mai repede şi iarăşi gratis la destinaţie, mai făcusem rost şi de-un cumpărător al surplusului de nuci! A, am spus că iniţial voiam să merg marţi la Sibiu, dar am amânat plecarea pe miercuri?

În încheiere, dacă mi-a părut rău de ceva în urma ultimei potriveli norocoase, atunci de faptul că a trebuit să abandonez căţeaua (care, ca fapt divers, semăna cu căţeluşa din vară, având aceelaşi tip de blană de culoare alb-gălbuie, doar că era binişor mai mare) – tare mult aş fi vrut să văd dacă şi ea ar fi venit cu mine până-n gară!