Caută 
1 MIN
Este pentru prima oară când un astfel de proiect, de mare anvergură, e dus la bun sfârşit de către un singur cercetător ceea ce, pe de altă parte, asigură unitatea şi coerenţa viziunii.
La mijlocul lunii octombrie vor intra în librăriile franceze primele două volume ale unei lucrări monumentale semnată de Thierry Wolton: O istorie mondială a comunismului (editura Grasset). Thierry Wolton este un reputat specialist în problemele comunismului, autor al mai multor cărţi de succes (unele din ele traduse şi în româneşte; de altfel Wolton a fost în câteva rânduri în România, invitat la Memorialul de la Sighet): KGB-ul in Franţa (1986), Marea recrutare (1993), Istoria interzisă(1998), KGB-ul la putere. Sistemul Putin (2008) etc. O istorie mondială a comunismului este concepută în trei volume, fiecare volum conţinând peste 1100 de pagini: Les Bourreaux (Călăii), Les Victimes (Victimele) şi Les Complices (Complicii). Cel de al treilea volum va apărea în toamna lui 2017, momentul ales având evidente semnificaţii simbolice. Este pentru prima oară când un astfel de proiect, de mare anvergură, e dus la bun sfârşit de către un singur cercetător ceea ce, pe de altă parte, asigură unitatea şi coerenţa viziunii. Desfăşurarea cronologică a fost înlocuită de o perspectivă, să-i zicem, „tematică”, punându-se astfel în lumină, rând pe rând, ticăloşia criminală a călăilor, suferinţele cumplite ale victimelor şi orbirea sau oportunismul complicilor. Intrând, prin bunăvoinţa autorului, în posesia „cuvântului înainte” cu care Wolton îşi deschide cartea, m-am gândit că traducerea câtorva pasaje ar fi utilă, de n-ar fi decât pentru faptul că atragem astfel atenţia asupra a ceea ce se anunţă a fi un eveniment editorial. Să-i dăm, aşadar, cuvântul lui Thierry Wolton.
„Dintre toate totalitarismele, versiunea comunistă şi-a asumat o sarcină mai vastă deoarece era totodată şi mai vagă: «duşmanul de clasă» n-a avut niciodată contururi precise. Ideologia comunistă a exercitat, pe de altă parte, o influenţă mai importantă decât aceea pe care au reuşit să o aibă fascismul şi nazismul. Durata şi întinderea câmpului ei de acţiune au sfârşit prin a face din universalismul mesajului ei o ameninţare universală, într-atât de puternic a fost ascendentul acestei ideologii asupra minţilor, în ţările cucerite ca şi în sânul partidelor, şi asta la scară planetară. Acest succes conferă singularitate acestei utopii şi o deosebeşte net de utopiile care au stat la baza celorlalte două totalitarisme.
Comunismul a avut întotdeauna pretenţii mondiale. Dacă în cele din urmă sistemul nu s-a aplicat decât asupra unei treimi din omenire în secolul XX, ideea a izbutit să atragă cele mai multe minţi. Pretutindeni unde teoria a triumfat, în cele vreo 30 de ţări ce au cunoscut un regim comunist, ca şi în cadrul zecilor de partide care s-au reclamat de la ea, mecanismele puterii au fost aceleaşi. (…)
Dincolo de speranţele suscitate şi în pofida bunelor intenţii care s-au mobilizat pentru a încerca să le concretizeze, adevărul faptelor ne obligă să admitem că această utopie a provocat într-un secol mai multe victime umane decât toate doctrinele în care oamenii au crezut de-a lungul istoriei. Nici o cauză, oricare ar fi scopurile ei, nu merită asemenea sacrificii.
S-au avansat diverse argumente pentru a relativiza caracterul funest al istoriei comunismului: particularităţile naţionale, împrejurări nefericite, pornirile maladive ale unor conducători… Niciuna din aceste justificări nu ne permite totuşi să explicăm în chip satisfăcător repetarea politicilor adoptate, înlănţuirea lor, agravarea lor de-a lungul anilor în contexte diferite, în ţări distincte. (…)
Pe măsura ce se răspândea, ideologia comunistă a fost aplicată cu tot mai mare intransigenţă. Regimul stalinist s-a dovedit mai crud faţă de populaţiile sovietice decât regimul de pe vremea lui Lenin, maoismul a fost mai criminal decât stalinismul, Khmerii roşii au încheiat ciclul într-o apoteoză sângeroasă. Fiecare nouă generaţie de conducători comunişti s-a sprijinit pe experienţa predecesorilor şi pe practica celorlalte regimuri comuniste pentru a-şi perfecţiona metodele prin care să instituie teroarea şi să oblige realitatea să se plieze canoanelor utopiei; aici se află, cu siguranţă, cauza principală a acestei drame planetare. (…)
În definitiv, această carte mi s-a impus ca un imperativ categoric, în numele unei etici a responsabilităţii. Din momentul în care admitem că anumite consecinţe ale acestei istorii tragice îşi au originea în propriul nostru trecut, devine o datorie să ne asumăm ceea ce ne poate fi imputat în acest şir de nenorociri. Deicidul din Revoluţia franceză, Teroarea iacobină care i-a fascinat pe liderii comunişti nu sunt străine de această dramă. Teoria materialistă care a servit drept suport proiectului comunist s-a constituit prin analiza modului de producţie capitalist ce a triumfat în Europa secolului al XIX-lea, intelectualii marxişti care au luat puterea în diferite ţări de pe glob erau îmbibaţi de cultură occidentală… Iată câteva elemente – printre altele – ce trebuie avute în vedere la acest ceas al bilanţului. Această carte este, în fine, din partea unui european care a avut tot timpul şansa să trăiască liber, un act de umilinţă faţă de toţi cei cărora secolul comunist le-a distrus vieţile”.
Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Al. I. Cuza”, critic literar şi scriitor
